Consilierii județeni au aprobat, anul trecut, proiectul de hotărâre privind preluarea în administrare a castelului de la Banloc (județul Timiș). Conform proiectului, contractul dintre administrația județeană și Mitropolia Banatului prevede posibilitatea dezvoltării unor construcții noi, cu rol cultural, turistic și educațional. Contractul de administrare este încheiat pe o perioadă de 25 de ani și permite atât atragerea de fonduri europene cât și stabilirea de parteneriate.

„Ne dorim mai mult decât simpla conservare a monumentului. Avem baza juridică, cadrul administrativ și deschiderea partenerului – Mitropolia – pentru ca Banlocul să devină un reper cultural și turistic al județului. Potențialul acestei investiții este unul uriaș”, a declarat Alfred Simonis, președintele Consiliului Județean Timiș.

În anul 2008, castelul de la Banloc, aflat la 50 de kilometri de Timişoara, nu departe de graniţa cu Serbia, a fost cedat, în concesiune, Mitropolei Banatului, pe o perioadă de 49 de ani. Mitropolitul de atunci, Nicolae Corneanu, dorea să transforme castelul într-un centru ecumenic. Se spera că minunatul monument de patrimoniu, care a aparţinut prinţesei Elisabeta, va scăpa de ruinare, va fi restaurat şi pus în valoare.  Din păcate, Mitropolia nu a reuşit să atragă fonduri pentru reabilitarea fostului domeniu regal.

Primii cinci ani sunt dedicați pregătirii și demarării investițiilor, urmând ca, în următoarele două decenii, castelul de la Banloc să funcționeze ca un pol regional cultural și turistic.

Povestea castelului

Castelul de la Banloc a fost construit în 1793 de contele Lázár Karátsonyi. În 1935 prinţesa Elisabeta, fiica cea mare a Reginei Maria şi a Regelui Ferdinand, cumpără domeniul nobiliar de la urmaşul familiei, Karátsonyi-Keglevich Imre.

Momentele de glorie ale castelului de la Banloc au apus odată cu plecarea în exil a principesei Elisabeta, în 1947. Elisabeta – sora Regelui Carol al II-lea, a fost căsătorită cu regele Greciei şi a murit în 1957 la Cannes, la vârsta de 62 de ani. 

Când a plecat în exil, Elisabeta a luat foarte puţine lucruri cu ea. Au rămas la Banloc tablourile, mobilierul, bijuteriile şi alte valori inestimabile.

După plecarea Elisabetei, castelul cade pradă vandalilor, care distrug tot şi fură cele mai valoroase lucruri care au fost lăsate în castel. Arhiva şi biblioteca au fost incendiate.   

Singurele investiţii importante la castel au fost cele ale Ministerului Culturii, care în 2000 a făcut lucrări de consolidare în valoare de 1,5 miliarde de lei. 

Acestea au fost făcute de de Ion Caramitru, ca ministru al Culturii, care a făcut acoperişul şi a salvat castelul de la prăbuşire. Fără acoperiş nu mai exista acum. În plus s-au făcut şi alte consolidări. După care a apărut Mitropolia şi a cerut să-i fie dată proprietatea. În tot cazul, Mitropolia vroia să facă un centru de întâlniri religioase ecumenice. Sună frumos, fostul mitropolit Nicolae Corneanu chiar credea în chestiile astea… Iată că au trecut anii şi nu au făcut nimic. Castelul regal de la Banloc este în mare suferinţă patrimonială.

În urmă cu câțiva ani, la Banloc şi-au făcut apăriţia câteva măici, care au primit o casă, gratuit, din partea primăriei. Ele au mai făcut câteva lucrări de igienizare în zona castelului.

Mitropolia nu a făcut nimic

Reprezentanţii Mitropoliei Banatului au dărâmat o anexă administrativă a castelului (unde a fost şi bucătăria), urmând să o reconstruiască. Din cele spuse de oamenii din Banloc, după ce va fi gata construcţia, aici urmau să fie mute măicile. 

“Este vremea să facă şi Mitropolia un gest, ceva. Spre exemplu pot accesa fonduri transfrontaliere care funcţionează de ani mulţi. Am văzut că se reconstruieşte acea anexă, trebuie să fim atenţi să fie făcută o lucrare de restaurare ştiinţifică, să fie de valoare. Am fotografiat anexele ruinate din parcul sălbăticit care aşteaptă şi el o mână de gospodar. Ceva din jungla de acum doi ani s-a mai tăiat, au mai tăiat din buruieni şi urzici. Nu am mai văzut urme de oi”, spuneau localnicii.

Lucian Trifonescu, primarul din Banloc, era de părere că Mitropolia Banatului nu are bani pentru că principala grijă era terminarea Catedralei Mântuirii Neamului. 

“Mitropolia a început să reamenajeze pavilionul în care era cândva bucătăria. Cu aia a început, pentru că au adus un grup de maici să se ocupe de curăţenia domeniului. Săracele au curăţat o parte, au muncit. Vor să facă un loc mai mic unde să le adăpostească pe ele, după care să înceapă să facă şi alte lucrări. Eu sunt primar nou, multe amănunte nu cunosc. Nu au avut fonduri cei de la Mitropolie. Mă gândesc că şi Catedrala Neamului, care se construieşte acum, absoarbe o mare parte din banii bisericii. După terminarea catedralei, probabil că vor rămâne destui bani să finanţeze şi locurile astea ale noastre”, spunea primarul Lucian Trifonescu.

“Vin mulţi turişti să vadă castelul. E frumos şi aşa, are farmecul lui chiar dacă nu e îngrijit şi pus la punct. Pe mine mă fascinează şi aşa. Vă spun că şi mitropolitul e fascinat de loc, vine des, nu spune la nimeni, ci te trezeşti cu el aici”, a mai spus Trifonescu.

În vremea comunismului, Castelul de la Banloc a trecut de la un proprietar la altul, iar fiecare abandon a fost însoţit de o veritabilă molimă: jaful. A fost sediul IAS Deta, ocol silvic, azil de bătrâni, leagăn de copii, iar până în 1991, şcoală. A alunecat complet în ruină odată cu cel mai mare cutremur care s-a produs în vestul ţării, în iunie 1991. 

Cutremurul de la Banloc

Era data de data de 12 iulie 1991, în jurul orei 13.00, când iadul s-a dezlănţuit în comuna Banloc. Localnicii care au trăit cutremurul au un nod în gât când trebuie să povestească despre acele evenimente chiar dacă au trecut deja multe decenii. Liniștea acelei zile de vară a fost întreruptă dintr-o dată de un huruit groaznic, sunet despre care oamenii spun că nu poate fi comparat cu nimic. În clipele următoare, pământul a început să se zguduie. Avea să fie cel mai mare cutremur din istoria Banatului.

Cutremurul de 5,7 de grade pe scara Richter şi o intensitate de 8 grade pe scara Mercalli, a avariat mare parte din casele din comună. Tavane şi ziduri crăpate, acoperişuri şi coşuri prăbuşite. Turnul bisericii a căzut şi el. În urma cutremurului s-a probuşit fontispiciul cu stema regală şi bolţile Castelului de la Banloc. Birtul satului s-a făcut una cu pământul. Acolo avea să îşi găsească sfârșitul Ion Martin.

Povestea Elisabetei

Elisabeta, fiica Regelui Ferdinand şi Reginei Maria, s-a refugiat la conacul grofului Karatsonyi, din Banloc (judeţul Timiş), unde a locuit până când a trebuit să plece în exil

Elisabeta, fiica cea mare a Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria şi sora lui Carol al II-lea, a fost denumită “una dintre cele mai ciudate printese din Regatul român”.

Ea a devenit regina Greciei în anul 1922, după căsătoria cu George al Greciei, însă divorţează destul de repede şi se întoarce în ţară.

Elisabeta de România a cumpărat domeniul de la Banloc (judeţul Timiş) pentru că era deranjată de relaţia fratelui ei cu Elena Lupescu. Pentru că nu dorea să se certe cu ei, strânge bani din renta viageră pe care o avea şi cumpără Castelul Banloc de la un grof din Banat. 

Castelul din Banloc a devenit reşedinţa prinţesei Elisabeta în 1933.

Elisabeta renovează Castelul Banloc, care capătă  un farmec aparte.

Câteva scrieri menţionează faptul că încăperile erau pline de obiecte valoroase: antichităţi, tablouri apartinând stilului rococo, sculpturi din marmură şi chiar o mumie din Egipt. Palatul Elisabeta din Bucureşti are decoraţiuni asemănătoare, pentru că prinţesa a fost atât de impresionată de piesele de mobilier găsite, încât a avut grijă ca celălalt palat să fie amenajat în acelaşi stil.

Alături de două servitoare

Elisabeta s-a retras definitiv la Banloc, urmată de două servitoare ce i-au rămas credincioase până la capăt.


Este perioada în care va picta câteva frumoase uleiuri pe pânză, ce vor fi reproduse în volumul memorialistic al mamei sale, The Country That I Love („Ţara pe care o iubesc”) – ce a fost tipărit în mai multe ediţii, dar niciodată tradus în româneşte. În primăvara anului 1947, principesa primea o telegramă prin care era anunţată de moartea fostului soţ, Regele George al II-lea. 

În cartea sa de memorii de mai târziu, prinţul Nicolae îşi amintea că Elisabeta îi povestise, în exil, cât de mult plânsese la aflarea veştii triste, „de parcă l-ar mai fi iubit pe prinţ”. Şi tot el exclama: „Enigmatica noastră Elisabeta ne contraria pe toţi încă o dată!”. 

O fire retrasă şi capricioasă


Elisabeta nu se afla în relaţii bune cu aproape nici un membru al familiei sale. Principesa participa rar la distracţiile organizate de fraţii şi surorile sale, preferând de cele mai multe ori să rămână singură cu câinele său şi să citească. Deseori refuza chiar să ia masa cu familia, găsind întotdeauna diferite pretexe pentru a-şi motiva absenţa. 

Regina Maria va încerca în nenumărate rânduri să o determine pe fiica sa să renunţe la acest stil de viaţă şi să se implice mai mult în activităţile familiei, dar principesa nu va putea fi înduplecată. 

Regina Maria nota în jurnalul său: „…secretul stă în egoismul ei total şi absolut, nu dăruieşte niciodată nimănui nimic, nici dragoste, nici timp, nici atenţie. Trăieşte numai pentru ea, şi totuşi se ascunde în ea un fond foarte bun. 

Trăieşte ruptă de realitate şi aleargă după himere, vrea să fie întotdeauna admirată şi compătimită ca o neînţeleasă. Are la dispoziţie tot ce şi-ar putea dori şi nicăieri nu se simte bine…

N-ai cum s-o faci fericită, orice ai face, pentru că nu e nici urmă de fericire în sufletul ei. Ea ne iubeşte, în felul ei, dar nu este o dragoste activă, ei nu-i oferă nici un fel de bucurie şi nouă foarte puţină, pentru că nu se manifestă niciodată”.

A lăsat multe obiecte de valoare

Elisabeta a locuit la Banloc până în 1948, când a fost nevoită să plece în exil, la Cannes, unde a murit în 1957, la vârsta de 62 de ani. 

„Regina a luat foarte puţine lucruri cu ea când a plecat în exil. În rest, tablourile, mobilierul, bijuteriile şi multe alte valori au fost împrăştiate. Au ajuns şi în zona Bucureştiului, pentru că veneau tot felul de ingineri IAS şi fiecare a pus ochii pe câte ceva. Mai sunt obiecte şi la Muzeul Banatului”, a spus Radu Bizian, fost primar al Banlocului în perioada 1990-1996.

O mică parte din obiectele care aparţineau prinţesei decorează astăzi biroul primarului din Banloc. Toate sunt obiecte de inventar. Acelea au putut fi salvate. Sunt câteva scaune, canapele, un birou, un orologiu, o masă, o oglindă şi un candelabru. Păcat că nu am putut găsi mai multe.

Minunatul monument de la Banloc, care a aparţinut prinţesei Elisabeta, a ajuns o ruină, așteaptă să strălucească din nou.

Mănăstirea de la Partoș

La Partoș, la 7 kilometri de Banloc, poate fi văzut o altă atracție turistică a județului Timiș: Mănăstirea Partoș, situată la 55 de kilometri de Timișoara, aproape de granița cu Serbia, este un loc de importanță spirituală și istorică în Banat.

Este cunoscută în special pentru legătura sa cu Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș, un sfânt ortodox considerat protectorul Banatului. Fondată în secolul al XV-lea și închisă în secolul al XVIII-lea, mănăstirea a devenit un important centru religios și cultural în regiune după redeschiderea sa în 2008. Atrage anual mii de pelerini care vin să se roage și să participe la slujbele religioase.

„Aș putea spune că sâmbăta și duminica, dar și de sărbători, biserica devine neîncăpătoare. Credincioșii vin mai ales din Timișoara. Lucrul acesta ne responsabilizează. Oamenii care vin la Partoș, vin la casa Sfântului Iosif, la casa lui Dumnezeu. Nu am făcut niciodată o socoteală, câți vin, dar de ceva timp Partoșul a fost repus pe harta turismului religios din România. Aici s-a oprit Sfântul Iosif, mitropolitul Timișoarei, în călătoria sa pământească”, a spus Simeon Stana, starețul Mănăstirii Partoș.

Sfântul Iosif cel Nou – Stareț al mănăstirii și, ulterior, Mitropolit al Timișoarei

Iosif cel Nou s-a născut în 1568, la Raguza (actuala Dubrovnik, Croația). Părinții l-au botezat Iacob. La vârsta de 12 ani, a fost trimis la Ohrid (în actuala Macedonia de Nord) pentru a învăța carte, iar la 15 ani a decis să se călugărească.

„Sfinții sunt plăcuți lui Dumnezeu din orice neam. El s-a născut la Dubrovnik, Raguza de altădată. Tatăl lui, Giovani Frusco, era italian sau venețian, iar mama se pare că a fost din Limnos și se zice că ar fi fost grecoiacă. Alte surse spun că mama ar fi fost de origine aromână”, a povestit Simeon Stana.

Relațiile cu otomanii

Iosif a plecat pe Muntele Athos și a intrat în obștea Mănăstirii Pantocrator, unde a primit numele de Iosif. A devenit sihastru și a vindecat multe boli. A fost egumen la Mănăstirea Sfântul Ștefan din Adrianopol (actualul Edirne, Turcia) timp de șase ani, după care a revenit pe Muntele Athos, la Mănăstirea Cutlumus.

La vârsta de 80 de ani, a fost chemat de românii din Banat să le fie mitropolit, în timpul ocupației otomane (1552-1716). Pașa de Timișoara a avut o relație apropiată cu Iosif.

„În acea vreme Banatul era sub Imperiul Otoman, iar patriarhul de la Constantinopol își revendica dreptul de a avea reprezentanți în regiune. Există mărturii că creștinii ortodocși aveau un regim de nerestricție, cum nu s-a întâmplat ulterior în cadrul Imperiului Habsburgic. Probabil că aveau mai multă clemență sub otomani decât sub alte imperii creștine, care ne doreau, dar după felul lor”, a mai adăugat Simeon Stana.

Îngropat în mica bisericuță

În acea perioadă, românii și sârbii se rugau împreună, iar slujbele se țineau numai în limba sârbă. Pe lespedea așezată deasupra mormântului său este scris în sârbă „Sviatitel Iosifa novii bivsil Mitropolita Temisvarskii” (în traducere „Preasfințitul Iosif cel Nou, fost Mitropolit al Timișoarei”).

„Închipuiți-vă că el vine aici la 80 de ani. A murit în 1653 și a fost îngropat în bisericuța mică a mănăstirii, într-un mormânt zidit la intrare. Biserica mare a fost construită ulterior, în 1750, de Marcu Muțiu, județul Timișoarei, ca mulțumire Sfântului Iosif. Unii zic că i-a vindecat fiica, alții spun că pe el însuși. Vechea biserică apare într-o carte de cult cu inscripția 1571. Când a fost ridicată, de niște călugări, nu se știe exact. În mare parte a fost păstrată în aceleași condiții și conservată, mai ales că la o sută de ani de la moartea lui Iosif s-a construit biserica mare”, a spus Simeon Stana.

Școala de cântăreți bisericești

Mănăstirea Partoș oferă vizitatorilor un loc de liniște și reculegere. Grădinile și împrejurimile mănăstirii sunt ideale pentru meditație și plimbări spirituale. Biserica mănăstirii, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, impresionează prin arhitectura sa și prin icoanele și frescele vechi. Mănăstirea deține o colecție valoroasă de icoane și obiecte liturgice, oferind vizitatorilor o privire asupra artei religioase locale.

„Sunt mărturii că aici a existat o școală de cântăreți bisericești. Nu e puțin lucru. Înseamnă să știi să citești, să știi slujbele bisericești, iar pe vremea aceea nu era puțin lucru. Clădirile vechi nu mai există. Deși era într-o zonă retrasă, pădurită și mlăștinoasă, până la 1918 nu era la margine, era în mijlocul Banatului”, a mai afirmat Simeon Stana.

Moaștele Sfântului Iosif mutate la Timișoara

Moaștele Sfântului Iosif au fost duse la Catedrala Ortodoxă din Timișoara pe 7 octombrie 1956, la 300 de ani de la moartea ierarhului, când Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat pe Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș. Astăzi, una dintre cele mai importante locuri de închinare din catedrală este racla Sfântului Iosif cel Nou de la Partoș, sărbătorit în calendarul creștin-ortodox pe 15 septembrie.

Hramul mănăstirii de la Partoș este sărbătorit pe 15 septembrie, fiind un moment de vârf al pelerinajelor, cu procesiuni și slujbe speciale.