Deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică, la începutul anului 1945, reprezintă unul dintre cele mai dure episoade ale istoriei postbelice, mult timp trecut sub tăcere. Încadrată oficial în ceea ce s-a numit „strămutarea germanilor după al Doilea Război Mondial”, acțiunea a însemnat, în fapt, deportarea în masă a populației civile de origine germană din toate statele Europei Centrale și de Est ajunse sub influență sovietică după Conferința de la Ialta.

Ordinul care a declanșat deportările în România a fost emis la 6 ianuarie 1945 de Comisia Aliată de Control și semnat de generalul sovietic Vinogradov. Sub formula aparent neutră de „mobilizare pentru muncă”, documentul cerea ridicarea tuturor etnicilor germani apți de muncă, indiferent de cetățenie: bărbați între 17 și 45 de ani și femei între 18 și 30 de ani. Excepțiile erau minime. Cei vizați aveau voie să ia cu ei cel mult 20 de kilograme de bagaj, însă mulți au fost ridicați direct de pe stradă sau din case, fără timp de pregătire, ceea ce a transformat drumul și viața din lagăre într-un coșmar.

Guvernul condus de Nicolae Rădescu, ultimul executiv necomunist al României, a protestat oficial, invocând lipsa unei baze legale în Tratatul de armistițiu și consecințele economice și umanitare ale măsurii. Protestul a rămas fără efect. Reacțiile Occidentului au fost slabe: în timp ce regele Mihai și Rădescu au condamnat public deportările, Winston Churchill le-a considerat un „drept” al sovieticilor, minimalizând drama umană.

Dimensiunea tragediei este reflectată de cifre. Peste 30.000 de sași transilvăneni au fost deportați, aproximativ 15% din populația germană a Transilvaniei. Nouă din zece au ajuns în lagăre din Ucraina, restul în zona Uralilor. Au fost repartizați în 85 de lagăre, majoritatea la mine, construcții sau în industrie, indiferent de calificarea profesională. Aproximativ 12% au murit, vârful mortalității fiind atins în 1947.

Șvabii bănățeni au fost și ei loviți crunt: circa 33.000 de persoane ridicate în ianuarie 1945, dintre care aproximativ 5.000 nu s-au mai întors. În nord-vestul țării, aproape 1.000 de șvabi sătmăreni au murit din cei 5.000 deportați. Programul de muncă de 12 ore pe zi, foametea și lipsa igienei au transformat deportarea într-o formă de muncă forțată comparabilă, după unii istorici, cu cea impusă de regimul nazist.

Documente apărute după 1990 au arătat că deportarea nu a fost o surpriză totală pentru autoritățile române, listele de „mobilizabili” fiind întocmite încă din decembrie 1944, cu implicarea poliției, CFR și a armatei sovietice. Ulterior, Stalin a încercat să legitimeze deportările sub forma „reparațiilor de război în natură”, acceptate tacit de Aliați.

Abia în 1997 statul român și-a cerut oficial scuze față de minoritatea germană. Comemorările recente și memorialele ridicate la Timișoara sau expozițiile organizate în Germania au readus în atenția publică o tragedie europeană prea puțin cunoscută: pedepsirea colectivă a unor civili, vinovați doar prin originea lor etnică.