Fabuloasa poveste a regelui bănăţean din Insula Timor

Andreas Gebhardt s-a născut la 23 iulie 1884, în satul Săcălaz, localitate aflată la şapte kilometri de Timişoara, şi a ajuns suveran, timp de doi ani, pe o insulă aflată la celălalt capăt al lumii. Aceasta este povestea venită din alte timpuri a unui aventurier care l-ar fi făcut invidios până şi pe Jules Verne.

Odiseea regelui Timorului a fost dusă din România de către şvabii care au emigrat din Săcălazul cândva eminamente nemţesc. Iar incredibila poveste de la începutul secolului trecut, cu peripeţii de pomină, călătorii peste continente, rebeliuni şi războaie mondiale, a fost scoasă la iveală de Horst Fassel şi Josef Schmidt, doi cercetători din München care au scris în 1986 un veritabil „abecedar“ despre personalităţile din Banatul de altădată, după relatări şi poveşti ale localnicilor. Gebhardt mai apare şi în „Lexiconul biografic al germanilor bănăţeni“, scris de Anton Peter Petri, în 1992.

Înainte de toate, însă, prima poveste a fost scrisă de Henrich Lauer, într-o carte care se află în arhivele Episcopiei Romano-Catolice din Timişoara. „Andreas Gebhardt a plecat ca un vagabond în străinătate şi s-a întors în patria sa ca un rege încoronat. Alţi tineri din familii numeroase, care-şi încercaseră până atunci norocul în străinătate, se întorseseră în ţară ca şi croitori, tâmplari sau pantofari. Alţii, mai norocoşi, reuşiseră chiar să devină profesori sau preoţi, dar niciunul nu mai izbutise până atunci să revină ca rege“, scrie Henrich Lauer, în volumul „Cu soarele în faţă − Bănăţenii care călătoresc şi descoperă lumea“.

„Vorbim engleză, franceză şi italiană“

Cei care au descoperit peripeţiile lui Gebhardt n-au reuşit să obţină foarte multe detalii despre incredibila sa viaţă. Traseul i-a fost însă reconstituit până la un moment dat. Viitorul rege Andreas a manifestat încă din copilăria petrecută la Săcălaz, sat locuit de şvabi din Banatul pe atunci austro-ungar, o fascinaţie pentru aventuri. Îi plăcea foarte mult să citească, lucru prin care se şi deosebea de ceilalţi colegi de şcoală. Era mare amator mai ales de jurnale de călătorie. Şi-a urmat pasiunea şi atunci când s-a angajat ca ucenic la magazinul de textile Blauer Stern (Steaua Albastră) din Timişoara. Faptul că era mereu cu ochii în cărţi nu prea l-a încântat pe proprietarul magazinului, dar acesta a apreciat totuşi înclinaţia ucenicului său pentru limbi străine. Datorită tânărului, patronul a scris cu mândrie pe tăbliţa de la intrare: „Vorbim engleză, franceză şi italiană“.

Andreas nu era însă interesat să înveţe limbi străine pentru a atrage clienţi, el avea alte visuri. Iar într-o zi, în anul 1908, pur şi simplu nu a mai apărut la serviciu…

Zilele au devenit săptămâni, luni şi ani, fără ca familia sau prietenii să mai ştie ceva de Andreas. Totul până când, într-o zi a anului 1913, primăria din Săcălaz a primit o înştiinţare prin poştă, de la Curtea Supremă din Olanda, în care se arăta că Andreas Gebhardt era condamnat la moarte pentru fapte de rebeliune comise în Insula Timorului! Regatul Olandei cerea o confirmare că răsculatul capturat provenea din satul bănăţean. Până şi autorităţile de la Budapesta şi Viena au fost informate de faptele cetăţeanului din Imperiul Austro-Ungar.

Fochist, pirat, suveran

Între aceste două veşti care au tulburat puţin viaţa liniştitei comunităţi germane din apropierea Timişoarei se ascundeau însă talazurile unui destin incredibil. Andreas Gebhardt a plecat din Timişoara în 1908 şi, cu banii pe care îi avea, a ajuns până în Marea Britanie, de unde va fi privit lung către Lumea Nouă. America îl fascina. Pentru că nu avea suficienţi bani, s-a angajat fochist pe un vapor. Aşa a reuşit să traverseze Atlanticul şi a ajuns în Canada. N-a stat mult nici acolo, continuându-şi repede aventura către Statele Unite ale Americii.

Nu ştim exact cu ce s-a ocupat Andreas în SUA, cert este însă că dorul de ducă l-a cuprins iar repede. În portul Philadephia se împrieteneşte cu un alt aventurier, al cărui nume nu-l ştim însă, şi împreună cu acesta reuşeşte, în 1910, să fure un vas. Povestea e halucinantă, dar este consemnată în actele vremii, atât de autorităţile americane, cât şi de cele olandeze. Odată ieşiţi în larg, răsculaţii pornesc spre Oceanul Indian, cu Andreas în rolul căpitanului. Cele mai multe insule din zona Indoneziei erau deja, la acea oră, colonizate de olandezi, britanici sau portughezi. Peste câteva luni, pe una din ele, în partea olandeză a Timorului, ajunge şi bănăţeanul din Săcălaz.

Andreas se împrieteneşte repede cu băştinaşii, cărora le oferă ajutorul în lupta împotriva coloniştilor olandezi. Face cunoştinţă cu şeful tribului şi cu fiica acestuia. Urmează o poveste de dragoste care se încheie cu o căsătorie, iar în 1911 Andreas Gebhardt devine rege al Timorului.

„Un rege nu slujeşte alt rege“

Vestea că un alb, un european, a devenit căpetenia triburilor din Timor a produs stupefacţie peste mări şi ţări. Însăşi Wilhelmina Helena Pauline Marie, regina Olandei în perioada 1890-1948, a cerut să-l întâlnească pe acest monarh neobişnuit şi deloc uşor de prins. După mai multe conflicte cu forţele armate olandeze, Gebhardt este, până la urmă, arestat în 1913 şi dus în Olanda, unde e judecat în regim de urgenţă, acuzat de rebeliune şi condamnat la moarte.

Până la urmă, bănăţeanului i-a surâs norocul. Regina Wilhelmina îl graţiază, iar Andreas se întoarce acasă acasă, la Săcălaz. Nu stă însă prea mult timp în Banat, pentru că situaţia se tensionează în Europa, Primul Război Mondial stă să izbucnească şi şvabul e chemat în armata austro-ungară. Eroul epopeei noastre n-avea însă chef să moară pentru cauze care nu-l interesau, profită de înrolare pentru a pleca din nou de acasă, dar dezertează, şi autorităţile îi pierd urma. Ajunge în Elveţia, apoi în Franţa, de unde în 1915 pleacă iar în America de Nord.

Din Cuba vin ultimele veşti de la el, unde la sfârşitul celui de-al doilea deceniu al secolului al XX-lea trimite acasă, la Comandamentul Militar din Timişoara, dar şi împăratului Franz Iosef, al deja defunctului Imperiu al Austro-Ungariei, o scrisoare cu un mesaj de-a dreptul memorabil: „Un rege nu slujeşte alt rege“!

Nu se ştie nimic despre familia suveranului din Săcălaz

Ultimii membri ai familiei Gebhardt din Săcălaz au sfârşit prin a fi deportaţi în Bărăgan, de regimul comunist, în anul 1951. Nici de ei nu s-a mai auzit nimic.

Biserica romano-catolică din comună a fost înălţată cu peste un secol înainte naşterea lui Andreas Gebhardt. Aici a fost botezat, în 1884, Andreas Gebhardt, viitorul rege din Timor.

Înainte de Al Doilea Război Mondial, la Săcălaz trăiau aproximativ 4.000 de etnici germani. Mişcările demografice care au avut loc în România au făcut ca satul bănăţean să fie invadat de familii de români ardeleni şi moldoveni. Majoritatea şvabilor au ales să emigreze în Germania până în 1989, iar restul – după Revoluţie. Astăzi mai sunt în Săcălaz cel mult zece nemţi. 

Primarul din Săcălaz e interesat de români

Povestea lui Andreas Gebhardt este tratată pe scurt şi de publiciştii Gheorghe Blejuşcă şi Ştefan Tomoioagă, care au întocmit monografia Săcălazului. „Am scris doar câteva rânduri, pentru că, din păcate, nu am găsit prea multe informaţii. Ştim că s-a născut la Săcălaz, că a fugit în America, de unde a furat un vapor, iar apoi a ajuns în Timor. După luptele cu armata olandeză, a devenit regele Timorului.
Ne-au mai ajutat cu ceva date nemţii care sunt plecaţi de aici în Germania. Din păcate, nu au mai rămas nemţi în sat care să povestească despre asta. Au plecat toţi“, ne-a declarat Blejuşcă.

În ceea ce priveşte oficialităţile locale care conduc Săcălazul, nu au făcut nimic ca Andreas Gebhardt să fie reabilitat, iar satul să profite de pe urma lui.

Casa în care a locuit Gebhardt

Andreas Gebhardt a locuit pe strada a VI-a, la casa cu numărul 510. Vechea clădire mai există şi astăzi, fiind locuită de o familie de români. Faţada casei este chiar cea originală, de acum aproape 200 de ani, însă în interior a făcut lucrări de modernizare.

În 2015, cu prilejul manifestărilor legate de 250 de ani de la colonizarea Săcălazului cu populaţie germană, pe casa în care a locuit Andreas Gebhardt, unul din cei mai cunoscuţi săcălăzeni, a fost montată o plăuță memorial. Aceasta cuprinde mesajul: “În această casă s-a născut Andreas Gebhardt. N 28 iulie 1884 D 1950 America de Nord. Rege al Insulei Timor 1911-1913. Primăria Săcălaz şi Asc. Cult. Armonia”. 

Inițiativa a aparținut publicistul Gheorghe Blejuşcă, care se ocupă şi de “Foaia Săcălazului”.

 “Am zis că e important să punem o placă pe casa în care s-a născut Andreas Gebherd. Există multe poveşti în jurul lui, unele sunt chiar legende, însă el este cunoscut ca bănăţeanul care a fost regele Timorului. În acest caz încă trebuie făcute cercetări, prin arhivele din Olanda, pentru că în acea perioadă Timorul aparţinea de Olanda”, a declarat Gheorghe Blejuşcă. 

Despre Timor

Timor este o insulă care are o suprafaţă de 33.850 de kilometri pătraţi, fiind cea mai mare din arhipelagul Sondele Mici din estul Arhipelagului Indonezian. Insula este situată în Marea Timor, din Oceanul Indian. La est, la câteva sute de kilometri, se află insula Flores, iar la nord-vest, la circa 600 de kilometri, insula Sulawesi (denumire veche – Celebes). Timor se situează la 1.100 de kilometri vest de Noua Guinee.

Din punct de vedere politic, insula este împărţită între două state, Timorul de Vest (Timor Barat), care are o suprafaţă de 19.000 de kilometri pătraţi, cu două milioane de locuitori, şi aparţine de provincia Nusa Tenggara Timur (Indonezia), şi Republica Democrată Timorul de Est, cu o suprafaţă de 15.007 kilometri pătraţi şi o populaţie de aproximativ un milion de locuitori, având capitala la Dili.

Insula a fost împărţită politic între olandezi şi portughezi, în 1859. Timorul de Vest a fost numit şi Timorul Olandez, după care a devenit Timorul Indonezian. Timorul de Est a fost colonie portugheză până în 1975.

Insula este locuită de indigeni melanezieni. În trecut exporta lemn de santal, sclavi, miere şi ceară. În 1789, acolo au ajuns supravieţuitorii celebrei revolte de pe nava Bounty.

Istoria colonizării cu germani

Localitatea Săcălaz se află la zece kilometri de Timişoara, pe DN 59 ce duce spre Jimbolia. Într-o hartă a Banatului din anul 1761 satul Săcălaz figurează în districtul Timişoarei ca sat românesc, cu o populaţie de rit ortodox.

În 15 februarie 1763 împărăteasa Maria Terezia emite o lege prin care se reiau colonizările făcute în Banat de către tatăl ei, Carol al VI-lea, între anii 1722-1737. Printre localităţile ce urmau a fi colonizate cu etnici germani a figurat şi Săcălazul.  Cu doi ani mai târziu, la 14 iulie 1765, se emite o altă patentă care prevedea metodologia de aplicare. Printre altele, se specifica fără echivoc: „Satele din sudul Ungariei, din Banat, care sunt o piedică în calea colonizării germane, trebuiesc dislocate în alte regiuni”.  

Aşa se face românii săcălăzeni au fost strămutaţi înspre vestul Banatului, către Becicherecul Mare (Zrenianinul de azi), la Toracul Mare.

Sub directa îndrumare a inginerului timişorean Johan Zacharias Sax şi a consilierului imperial Plasch s-au construit 300 de case. Primii 17 colonişti germani au venit în anul 1765, iar apoi 266 de persoane  sosesc în anul 1766. În anii următori au mai venit colonişti dar în număr mult mai mic.

Fiecare stradă avea dialect propriu

Coloniştii veniţi în Săcălaz proveneau din vestul şi sud-vestul fostului imperiu romano-german: din Ducatul Luxemburg au venit cei care s-au stabilit în strada I din Săcălaz, din regiunea Lorena cei stabiliţi în strada a II-a, din zona Mainzului cei din strada a III-a, din regiunea Pădurii Negre cei din strada a VII-a sau din arhiepiscopia Trier cei din străzile a IV-a, a V-a şi a VI-a. 

Erau oameni simpli, săraci, dar foarte harnici, pricepuţi şi ordonaţi. După colonizare fiecare stradă din Săcălaz avea un dialect propriu şi de aceea comunicarea între colonişti a fost la început foarte dificilă. 

Au avut de înfruntat încă de la început foarte multe necazuri. Din cauza proastei calităi a apei de băut şi a ţinutului mlăştinos din zonă, boli ca dezinteria, malaria sau febra tifoidă au făcut ravagii.  

Principalele ocupaţii din viaţa coloniştilor germani au fost agricultura şi meşteşugurile. Cultura cerealelor, creşterea animalelor şi legumicultura au fost activităţile de căpătâi ale acestora. 

Scutiri de impozite pe şase ani

La venirea lor în Săcălaz, coloniştii germani au primit pentru fiecare familie câte 24 de jugăre de pământ arabil şi 6 jugăre de păşune. În anul 1771 aceste suprafeţe se măresc cu câte un jugăr de pământ pentru casă şi grădină. Ca să poată lucra pământul, la început ei au primit gratuit şi unelte, seminţe, cai, vaci etc.  

După o perioadă de 6 ani de scutire de impozite, valoarea acestor bunuri a fost recuperată de către stat. Impozitele date de către ţărani constau în cereale, miere de albine, vin, ulei şi bani.

Primul edificiu important pentru întreaga comunitate a fost construit în anul 1772 şi este Biserica romano-catolică. Tot în acest an s-a stabilit şi locul de amplasare al cimitirului romano-catolic.

În anul 1868, Săcălaz număra 3.000 de persoane, în anul 1869 existau 470 de case, iar în anul 1910 numărul acestora a ajuns la 678. 

102 unităţi industriale în 1910

În anul 1910 în Săcălaz funcţionau 102 unităţi industriale în care lucrau fierari, tâmplari, croitori, maşinişti, pantofari, măcelari, morari, zidari şi frizeri. Tot în această perioadă s-a construit şi a funcţionat o fabrică de ţiglă şi cărămidă în care se produceau în anul 1920 un milion de cărămizi şi şaizeci de mii de ţigle fălţuite. S-a dezvoltat şi industria casnică practicată, se confecţionau rogojini din papură, pălării cu boruri mari din paie, coşuri de nuiele sau coşuri din pănuşi de porumb. Femeile se ocupau şi cu prelucratul şi ţesutul cânepii. 
 

Săcălăzenii au plătit un ”tribut” foarte dureros în primul Război Mondial: 101 morţi, 15 dispăruţi, 14 persoane decedate după întoarcerea de pe front ca urmare a bolilor şi a rănilor contractate acolo.

Conform statisticilor, în anul 1944 în Săcălaz s-a produs cea mai mare cantitate de cereale, un loc de frunte între localităţile din jurul Timişoarei ocupându-l Săcălazul şi la numărul de animale crescute şi la producţia acestora. Cel de al Doilea Război Mondial a produs mari distrugeri deoarece pe teritoriul Săcălazului s-au dat lupte grele între armatele germane şi româno-sovietice. Aproape două treimi din etnicii germani au părăsit Săcălazul refugiindu-se spre vest.

După anul 1945 unele familii de nemţi s-au reîntors în Săcălaz în care staţionau trupe sovietice şi în care o parte din casele lor erau ocupate de refugiaţi basarabeni şi macedonieni. 

Trupele sovietice au părăsit satul în anul 1958. În această perioadă vin în Săcălaz familii de ardeleni din zona Munţilor Apuseni, judeţele Alba şi Hunedoara, cu preponderenţă din Brad, Câmpeni şi Vaţa de Jos.

Şvabii au trăit la Săcălaz 230 de ani

Încă din anul 1945 şvabilor săcălăzeni li s-au confiscat pământurile, tractoarele şi celelalte unelte agricole. În anul 1948 începe colectivizarea agriculturii iar în anul 1950 ia fiinţă Întreprinderea Agricolă de Stat. 

Datorită dezvoltării sectorului legumicol atât în cadrul CAP-ului cât si în cadrul IAS-ului, în 1954 s-a construit în Săcălaz  de către Combinatul Siderurgic Hunedoara o fabrică de bulion, iar în anul 1956 o fermă pentru creşterea porcilor. În anul 1960 acestea au fost transferate în proprietatea IAS-ului. 

Cu timpul, pe teritoriul Săcălazului s-au înfiinţat o Staţiune de Mecanizare a Agriculturii, ferme pentru creşterea porcilor, care au culminat cu Complexul pentru creşterea şi îngrăşarea porcilor, Comtim.

În anul 1970, din totalul populaţiei 1690 de persoane erau salariaţi. 

Etnicii germani au trăit pe aceste meleaguri peste 230 de ani. Până la revoluţie, mai toţi locuitorii germani au părăsit Săcălazul.