Ştefan Popa Popa’s este fără îndoială unul dintre cei mai cunoscuţi români de peste hotare. Nu degeaba a fost ales printre cei şapte Ambasadori ai României, alături de Ilie Năstase, Nadia Comăneci, Elisabeta Lipă, Gabi Szabo, Gheorghe Zamfir şi Grigore Leşe. Ştefan Popa Popa’s figurează în Guiness Book ca cel mai rapid caricaturist din lume, este un om care reprezintă cu demnitare România la cele mai selecte întruniri de pe glob, la întâlniri cu cele mai influente personalităţi mondiale. 

Popa’s s-a născut la Caransebeş, a copilărit la Drobeta-Turnu Severin şi a devenit timişorean în 1974, odată cu studenţia.

Din câte ştiu, sunteţi un român bănăţean născut la Caransebeş. Nu aveţi nimic sânge străin?

Ba da, am. Am fost acum doi ani la Cernăuţi, să îmi cunosc descendenţa. Mă trag dintr-o familie de evrei, din partea tatălui. Mă trag din familia Stamboliu. O încrengătură a plecat la Cernăuţi, una la Iaşi şi una la Dorohoi. Eu mă trag din cei de la Dorohoi, care în cel de-Al Doilea Război Mondial s-au mutat cu toţii la Iaşi. Nu am mers la sinagogă, pentru că tata a fost evreu catolic. În ultimii ani de şcoală, mergeam tot timpul cu el la biserica catolică. Deşi eu m-am născut ortodox, după mama.

Şi cine a venit în Banat?

Tata şi mama. Ei s-au cunoscut la Iaşi. Au venit de acolo şi s-au stabilit pentru o perioadă la Caransebeş, după care s-au mutat la Drobeta-Turnu Severin. 

V-aţi născut la Caransebeş. Cât aţi stat acolo?


Opt ani de zile. Până în clasa a doua de gimnaziu. Dar a rămas un loc cu care port şi astăzi o legătură strânsă… Mama este din Oltenia, deşi l-a cunoscut pe tata la Iaşi. Ea e din zona Severinului, de lângă Strehaia. A avut un ajutor formidabil din partea părinţilor şi a vrut să fie mai aproape de părinţi. Așa că ne-am mutat apoi la Severin, unde am stat până am terminat liceul. 

Ce au fost părinţii dumneavoastră?

Tata a avut mai multe facultăţi făcute. Dar a activat cel mai mult în domeniul contabil. Era un funcţionar public. Dar să vă spun cine a fost tatăl meu. El a lucrat la Navrom Severin şi scria în fiecare săptămână la Europa Liberă. A fost dat afară din serviciu din cauza asta, avea domiciliul forţat când venea Ceauşescu în vizită. Mama a fost profesoară de chimie. Dar eu nu ştiu din chimie decât formula apei. 


Aşadar, faceţi parte dintr-o familie de intelectuali.


Nu numai atât. Sora vitregă a tatălui meu era cunoscuta actriţă Carmen Stănescu. Ea e tot evreică. Dar lui tata nu i-a plăcut niciodată să spună că e evreu. Spunea că nu trebuie să ştie nimeni că ai sorgintea asta. Atâta timp cât există lumea arabă, poţi avea mari probleme. Cei din comunitatea evreiască din România mi-au spus să vorbesc despre acest lucru, dar am evitat. Este pentru prima dată când spun aceste lucruri în presă. 

Aţi venit în Timişoara, la facultate. De ce Timişoara?

Aveam de mult admiraţia pentru Timişoara. Nu m-am gândit că o să ajung Cetăţean de Onoare al Timişoarei. Eram mulţumit să ajung simplu cetăţean al Timişoarei. Timişoara anilor respectivi era un oraş multietnic. Pe străzile Timişoarei se vorbeau trei limbi: maghiară, germană şi română. Am avut şi am şi acuma prieteni unguri şi nemţi. Eu am venit aici în 1974. Am mai prins acele vremuri frumoase, am fost martor. Era un oraş civilizat… Asta înseamnă să plece lumea bună şi să vină lumea rea. Energiile pozitive au fost înlocuite cu energii negative. Era mai curată Timișoara şi mai civilizată. Se ofereau locurile în tramvai bătrânilor, femeilor, nu se scuipa pe stradă, nu se mâncau seminţe, nu se înjura.

Să revenim la perioada Severin. A fost viaţă uşoară în timpul adolescenţei?


Ştefan Popa Popa’s: Nu. În clasa a X-a am rămas singur. Mama a fost arestată, tata s-a îmbolnăvit şi a trebuit internat la un spital de psihiatrie. A trebuit să mă întreţin singur. Să vând caricaturi, picturi. Nu îmi este ruşine! Am terminat liceul şi fugeau colegele mele să îmi coasă la coate haina. Mergeam iarna la bi-

bliotecă pentru că nu aveam bani de lemne să stau să citesc acasă. Am venit la Timişoara cu marfarul, pentru că nu aveam bani. Am dormit în parc şi mâncam un corn. Dumnezeu m-a ajutat, pentru că m-a făcut să mă trezesc, să mă întreţin singur.
 

De ce a fost arestată mama dumneavoastră?


Mama, care a fost profesoară de chimie, a fost acuzată că a luat bani să treacă un elev. Banii nu au fost găsiţi, dar nu a mai contat. A fost închisă aproape patru ani. După Revoluţie, m-au chemat la Severin să o reabiliteze pe mama. Am spus că dacă îmi aduc înapoi şi tinereţea, atunci da. 


PREMIUL I LA BALCANIADA DE MATEMATICĂ


Aţi învăţat bine?

Am fost elev şi student de nota zece. Am luat premiul I la Balcaniada de Matematică. Aveam o memorie vizuală fantastică. Există în familia mea oameni care au avut această proprietate şi care mi-au transmis-o. 

De ce aţi ales Tehnologia de Construcţii pentru Maşini, de la Facultatea de Mecanică din Timişoara?

Era o facultate foarte bună. Când am intrat eu, erau cinci-şase pe un loc. Au fost nişte profesori de o exigenţă ieşită din comun. Pe vremea aia, făceai facultate. Un absolvent din Timişoara era imediat angajat în Germania. 


De ce aţi vrut să deveniţi inginer?
 

Aveam doi fraţi care erau ingineri. Tatăl meu mi-a spus să mă duc şi eu. A ţinut să aibă trei copii ingineri. 

La Severin obişnuiaţi să mergeţi?

Foarte rar mergeam la Severin, nu aveam pentru ce. Înainte de facultate, am făcut armata la Buziaş – nouă luni. Dar preferam să rămân în unitate când primeam liber, pentru că nu aveam unde să merg. După armată, m-am angajat la Vapoare, la Severin, ca muncitor necalificat, să mă pot întreţine la facultate. La Timişoara, am stat patru ani la complexul studenţesc.

Ce aţi făcut după Facultate?

M-au repartizat la Severin, pentru că tocmai eram la Paris (n.r. – pe vremea aceea, mergea an de an în Franţa). S-au luat după buletin şi după domiciliul stabil, să-mi facă un bine. Mi-a schimbat repartiţia Corneliu Mănescu, ambasadorul nostru. Am ajuns la Timişoara, la Întreprinderea Electrotimiş. Am fost inginer TCM, am fost şef de atelier, trei-patru ani. Era interesant. Tratamentele termice mă fascinau, la fel şi sculele cu care lucram. M-a ajutat şi mă ajută în continuare, pentru că am unul dintre cele mai importante truse de aerografe din lume. Toată viaţa mea am cumpărat aerografe (n. r. – pulverizator cu care se acoperă cu straturi de vopsea uniforme suprafeţe mari ale unor desene). Dar nu are niciun artist din lume ce am eu. Eu l-am făcut pentru că am fost inginer. Nu singur, ci cu un prieten inginer, pentru că trebuie făcute piese, subansamble…

Câţi bani câştigaţi pe vremea aceea?

Nu ştiu, 2.000-3.000 de lei de la fabrică. Mai primeam bani de la publicaţii, pentru că se plăteau caricaturile care apăreau. Mai făceam picturi şi mai câştigam ceva. Vindeam în străinătate. A mai fost munca pe care o făceam pentru francezi. Eram caricaturist oficial al Festivalului de Arte din Confolens şi câştigam cam zece salarii ale unui intelectual francez.

Ce aţi făcut cu atâţia bani? V-aţi cumpărat maşină, casă?

Nu am avut un cult pentru case şi maşini. Nici acum nu îl am. Eu nu am permis de conducere. Am stat mulţi ani în chirie. Chiar dacă, paradoxal, sunt de sorginte evreiască, nu am avut cultul banului…Acum duc o viaţă de elită. Mă duc unde vreau pe banii mei, nu accept bani. Am creat un sistem în ţara asta, am făcut o entitate, am angajat oameni, dau de mâncare la unii, plătesc toate impozitele la stat, la zi. Statul nu face la ora actua¬lă nimic pentru mine. 

TRATAT DE PARAPSIHOLOGIE A PORTRETULUI UMAN

După Electrotimiş unde aţi lucrat?

La Uzina de Apă. Am avut ceva divergenţe cu cei de la Electrotimiş şi am plecat. Am avut un înger păzitor, pe Septimiu Taşcău, directorul de atunci, care m-a luat sub aripa lui. Nu mergeam nici la serviciu, aveam regim special. Lucram treburi de protocol. Şi la Electrotimiş, după ce nu mai eram şef de atelier, m-am ocupat de prospectele fabricii. Dumnezeu îţi aduce în cale asemenea oameni. Să realizezi harul lui Dumnezeu.


Aţi fost credincios tot timpul?

E dificil de răspuns la această întrebare. Numai după anumite evenimente, am realizat legătura pe care o am cu Dumnezeu. Ştiu că există un har de la Dumnezeu. Ştiu că anumite lucruri se pot crea numai în momentul respectiv şi la timpul respectiv. Sunt posesorul singurului tratat de parapsihologie a portretului uman. Conţine 2.800 de desene, iar facultăţile mari încă predau după el. 

Ce spune această lucrare?

Explică modalitatea, schimbul acesta energetic şi reprezentarea grafică a portretului uman. În esenţă, caricatura este suprapunerea măştii omului cu sufletul lui. Nu poţi să faci un portret dacă nu intri în sufletul omului. Vă dau un exemplu: la Göteborg, a venit un redactor de la Teheran. După ce-l desenez, îl întreb: din ce cauză nu pot să pătrund într-un ochi de-al tău, cel stâng, şi parţial în cel drept? În stângul avea proteză, cea mai modernă proteză, era umectat, nu îţi dădeai seama că e proteză. La celălalt ochi, la dreptul, avea operaţie de cornee. A rămas mască după ce l-am întrebat. Dumnezeu îţi dă acest har! Tu trebuie să-ţi dai seama că-l ai şi să-l dezvolţi. Desenatul unui model este schimb de energie. Dacă cineva are energie negativă, mă apucă vlaga, mă doare capul, am ameţeli. Mă stoarce de energie, pentru că preiau asupra mea.
 

Aţi studiat parapsihologia?
 

Nu poţi să faci portret fără… Eu am fost autodidact. Eu singur mi-am dat seama de ceea ce sunt. Nu întreb pe nimeni nimic. Tot ce am făcut a fost prin ce am simţit.

131 de caricaturi pe oră

Povestiţi-ne cum aţi ajuns în Guinness Book?

Eu, încă din 1990, am bătut recordul, dar nu a fost omologat, pentru că nu aveam un juriu de calitate şi recunoscut oficial. În 1995, a fost omologat, în Franţa. Am realizat 131 de caricaturi pe oră. În 2000, mi-am îmbunătăţit recordul, făcând 206 portrete, la Palma de Mallorca, pe copii. Una e să ai model un copil, alta e pe matur. 


Se spunea că desenaţi mai rapid decât calculatorul…

Francezii au făcut această constatare. Pentru că lângă mine era un japonez cu un calculator. Imprimanta lui scotea portrete. Cea mai mică diferenţă dintre mine şi calculator era de patru secunde. Atunci presa franceză a scris că „Popa’s e o forţă a naturii, desenează cu patru secunde mai repede decât calculatorul“.


Aţi făcut antrenament înainte de încercarea pentru Guinness?


Da, da, am făcut antrenamente. M-am retras la castelul de la Macea (n.r. – Arad), unde erau tot felul de întruniri. Veneau medici, ingineri… De regulă, erau peste 150 de persoane. Era o curiozitate pentru ei să plece cu o caricatură de la mine. M-am antrenat acolo. Filmam întotdeauna. Vizionam apoi filmul şi mă perfectam. Vedeam ce am greşit. Lucram la două mese şi la un scaun rotativ. Când terminam un portret, deja trebuia să fie pregătit şi pus pe scaun al doilea. Am studiat din aproape în aproape. Am găsit cea mai bună metodă.

Cum de nu reuşeşte nimeni să doboare acest record?

De fapt, Guinness Book refuză să mai scoată acest record la bătaie. Pentru că există omologat cel de 206 portrete pe oră, din 2000. Este însă un record-testament. După moartea mea, se va face public. Degeaba vine unul să spună că a făcut 137, 150 sau 160 de portrete pe oră. 

Aveţi la Timişoara Academia Popa’s. Cum funcţionează?

Vin studenţi din toată lumea, din partea mea primesc abecedarul şi apoi ţin legătura cu ei. Am avut şi din Japonia studenţi. Abecedarul este un sistem de a face cât mai rapid un desen cât mai bun, care reprezintă o idee subliniată prin mijloace grafice. Sunt unii în vârstă de cinci ani, de şapte ani, alţii de 20 de ani. Nu se poate spune că cineva învaţă în doi ani. Unii învaţă în doi ani, alţii în trei. Am elevi care publică în reviste importante din lume. Nu le este ruşine să spună că au fost elevii maestrului Popa’s.

Când aţi început să pictaţi?

Eu am început să pictez de la 5-6 ani. Am pictat tot timpul. Însă nu am fost organizat. Mi-am dat seama că am pierdut mult timp făcând de toate. Am fost şi handbalist, mi-a plăcut matematica, am început prea multe. Am luat-o mai serios cu pictura şi cu desenatul în anul I de facultate, când am fost trimis în Franţa, de către statul român, în urma obţinerii a şase premii I la Festivalul Cântarea României. Petru Andea, preşedintele de atunci al Centrului Universitar, a trimis pe cineva cinstit în Franţa. 

Ce a fost în Franţa?

Un mare festival de artă şi folclor, la Confolens, undeva în centrul Franţei, în regiunea Cognac. Acolo m-a cunoscut preşedintele UNESCO, Henri Coursaget (n.r. – preşedintele de atunci al Festivalului de Arte din Confolens). El m-a luat să fiu caricaturistul oficial al festivalului. A fost surprins când a văzut cât sunt de tânăr, aveam 20 de ani… Mă plăteau cu 10.000 de franci. Mergeam în fiecare vară, dar de fiecare dată m-am întors acasă, după o lună, două. 
 

Henri Coursaget a fost ca un al doilea tată pentru dumneavoastră?


Chiar aşa îl consideram. Se ştie acest lucru. Am ajuns să am cheia lui de acasă, eram de-al casei. În anul II, m-a supus unui test. M-a lăsat două luni la el în casă, singur. Dar am aflat după mulţi ani că a făcut un test, pentru că avea instalaţie de supraveghere şi voia să vadă ce fac. Am fost preluat de el alături de un francez şi de un libanez, care au murit. Am rămas eu. Era ca tatăl meu. 

Coursaget era un milionar. Din ce a făcut avere?


El a fost farmacist. Chiar există medicamentul „Coursaget“. Dar nu cu farmacia a făcut banii cei mai mulţi, ci cu acest festival. Se derula pe atunci cu foarte multă lume. El a fost făcut Cetăţean de Onoare post-mortem al Timişoarei. Eu l-am adus la Timişoara, unde a format Festivalul Inimilor. El a făcut festivalul. După Revoluţie, a venit cu tone de ajutoare. A murit acum trei ani, la 86 de ani. A cheltuit foarte mulţi bani cu mine, cu expoziţiile mele din Japonia, până în SUA. Era un om foarte influent în lume.

Nu eraţi privit ciudat în timpul comunismului, mai ales când reveneaţi din Franţa?

Dosarul meu este cunoscut. Eu am fost un om care îi detesta mereu pe cei care au fost colaboratorii Securităţii. Şi pe cei de atunci, şi pe cei actuali. Nu pot să îi suport. Am aflat că erau şi printre prietenii mei colaboratori ai Securităţii. Generalul Motoiu, una dintre minţile importante ale Securităţii, a spus că sunt patrimoniul României ca persoană fizică.


De ce se spune despre dumneavoastră că sunteţi mason?


Nu există niciun individ în ţara asta care să poată spune că Popa’s a fost sau este membru într-o lojă masonică din România. Dar poate că sunt ceva mai mult decât atât. Poate că fac parte din Consiliul de Conducere a Lumii… Eu am primit şi primesc numeroase diplome şi distincţii de la organizaţii masonice, dar asta nu înseamnă că sunt şi eu.

Una dintre cele mai importante momente este expoziţia de la Vatican…

Eu m-am întâlnit prima dată cu Papa Ioan Paul al II-lea, în 1984. Apoi, în 2012, am fost la Papa Benedict al XVI-lea, am binecuvântarea Papei Ratzinger. Am făcut albumul Papei, care cred că e o mare performanţă. Nimeni nu a mai făcut aşa ceva. Vă spun ceva. Dacă vrei să vezi cât eşti de mic, mergi la Vatican.

Ce îşi mai poate dori Ştefan Popa Popa’s?

Normalitate în ţara asta. Îmi doresc, dar nu cred că o să apuc, nici eu, nici copiii mei. Îmi doresc să se termine cu furtul. Românii să uite cuvintele legate de furt, jaf, hoţie. Când m-am dus într-un penitenciar, invitat să fac portrete, le-am spus celor de acolo: diferenţa dintre voi şi cei de afară este că pe voi v-au prins! Dacă noi continuăm să nu spunem lucrurilor pe nume, nu facem nimic. Eu fac parte dintre oamenii care încă mai construiesc. Şi nu mi-e frică decât de Dumnezeu! 

Caricaturi pentru peste 200 de şefi de state sau guverne

Nume: Ştefan Popa Popa’s („Popa’s“ este pseudonimul dat de tatăl caricaturistului, din engleză, însemnând „al lui Popa“)
 

Data şi locul naşterii: 11 iunie 1955, Caransebeş, judeţul Caraş-Severin.

Starea civilă: căsătorit, are trei copii, din două căsnicii.

Studiile şi portofoliul: 


Facultatea de Mecanică, Universitatea Politehnica din Timişoara, 1974-1978.


Academia de Arte Vizuale din Poitiers, Franţa.


Liceul de Arte Plastice din Drobeta Turnu Severin.


La 14 ani a publicat în singura revistă umoristică a vremii, „Urzica“.


La 19 ani a fost descoperit de Henri Coursaget, primul preşedinte al UNESCO.


Performanţe: 

Locul I la Balcaniada de Matematică, 1971.

La Festivalul Internaţional de Caricatură de la Saint-Estève (Franţa) din 1990 a stabilit recordul mondial de rezistenţă (1.527 de portrete color în zece zile şi zece nopţi). 


În 1995 îşi doboară propriul record şi realizează 2.772 de caricaturi color în zece zile şi zece nopţi. 


Record în Guinness Book în 1995: 131 de portrete într-o oră.

Peste 200 de şefi de state şi guverne au portrete semnate Popa’s.

Distincţii:

Cetăţean de onoare în 26 de oraşe din ţară.  
 

Membru al Fundaţiei pentru Ştiinţă şi Arte a Academiei Città di Roma şi membru al Asociaţiei Artiştilor Plastici din cadrul UNESCO.


A creat Academia Popa’s, şcoala românească de caricatură.

Locuieşte în: Timişoara.