Revolta studențească anticomunistă din 1956, trăită de Ioan Holender. Timişorenii au protestat împotriva invaziei sovietice în Ungaria 

Ungaria are trei sărbători naționale oficiale, 15 martie, marcând începutul Revoluției Maghiare din 1848, 20 august – Ziua Sfântului Ștefan, fondatorul statului ungar și 23 octombrie -începutul Revoluției din 1956 împotriva dictaturii bolșevice și a ocupației sovietice, care a început în ziua de 23 octombrie. Sătui de conducerea lui Mátyás Rákosi, studenții au declanșat o demonstrație pașnică, care s-a transformat în revoluție violentă, sfârșită printr-un masacru comis de trupele sovietice. Pierderile de vieți s-au estimat la circa 2.500 maghiari și 700 soldați sovietici; alți aproximativ 200.000 de locuitori au părăsit Ungaria, refugiindu-se în Occident. 

Ecourile revoluției din Ungaria s-au propagat și la Timișoara. Ioan Holender, cel mai longeviv director din istoria Operei de Stat din Viena (între 1992-2010), a fost unul din cei care au avut de suferit de pe urma revoltei studenţeşti din 1956. 

Solidaritatea timișorenilor cu revoluţionarii maghiari era atât de puternică, încât la un moment dat autorităţilor comuniste se temeau că se va declanşa revoluţia şi în România, pornind din vestul ţării, aşa cum s-a întâmplat de fapt în 1989. 

„Suntem împotriva URSS!”, „Nu vrem să învăţăm limba rusă!”, „Jos Gheorghiu Dej şi clica lui de parveniţi!” „Elevi, luptaţi împotriva intervenţiei călăilor de la Kremlin din Ungaria!”, „Bine au făcut maghiarii ce au făcut!”, „În Ungaria a venit libertatea şi în curând va veni şi la noi!”, scria printre manifestele studenţilor. 

Pe fondul acestor atmosfere, studenţii de la Institutul Politehnic din Timişoara au avut curajul să pornească o revoltă, iar pe 30 octombrie, au organizat o întrunire la Cantina Politehnicii, unde au formulat şi o serie de revendicări antitotalitare, trimise către Comitetul Central al PCR. 

Spuse, trăite şi dorite de Holender 

Ioan Holender (89 de ani) era unul din cei care s-a ales cu eticheta de „duşman de clasă”, în 1956. Maestrul a povestit depre întâmplările din toamna acelui an, cât şi despre consecinţele de la începutul anului 1957, în cartea sa „Spuse, trăite, dorite. Amintiri”. 

În octombrie 1956, era în al trelea an la Facultatea de Mecanică şi avea să participe la o întrunire plină de consecinţe, care i-a şi schimbat destinul. 

„M-am prezentat la acea şedinţă fără să ştiu că nu fusese convocat de partid, ci la iniţiativa unor studenţi mai mari. În orar era prevăzut un colocviu la un lector temut nu numai datorită severităţii sale, ci şi pentru că juca rolul activistului fanatic. Şedinţa din anfiteatrul mare al Facultăţii de Mecanică de pe Bulevardul Mihai Viteazul, fixată în loc de colocviu era o surpriză plăcută. Sala stătea să pleznească de plină ce era, iar pe podium erau prorectorul, secretarul de partid şi doi tovarăşi necunoscuţi mie”, povesteşte Holender. 

„Am rămas în picioare lângă uşa de intrare, şi am ascultat fascinat intervenţia unui coleg care cerea explicaţii referitoare la faptul că ruşii ne jefuiau rezervele de uraniu şi de cereale, iar noi nu mai eram în stare să coacem nici pâine, pentru că şi făina devenise o marfă deficitară. Diferenţa dintre discursul oficial şi realitate nu îmi fusese prezentată niciodată mai elocvent ca atunci”, a continuat maestrul. 

Holender a vorbit studenţilor 

În câteva clipe a fost, asemenea tuturor celorlalţi studenţi, electrizat de dorinţa de libertate. Veneau din ce în ce mai mulţi studenţi şi de la alte facutăţi. Erau deja peste o mie de studenţi în cantină. Renumitul om de cultură, născut la Timişoara în 1935, s-a urcat pe o masă şi a început să vorbească colegilor. 

„A fost o atmosferă extraordinară şi am simţit deodată că iau parte la un eveniment de importanţă capitală, pe care îl aşteptasem dintodeauna. Eram eu însumi surprins de gestul meu, dar şi de numeroasele voci care strigau: <Linişte, vorbeşte Holi. Trăiască Holi!>… Şi iată-mă vorbind despre cauzele atmosferei prerevoluţionare care domnea, faptul că la şedinţe nu ni se permitea niciodată să vorbim despre adevăratele noastre probleme şi dorinţe. La cuvântul „prerevoluţionar”, toţi au început să scandeze <Revoluţie, Revoluţie! Trăiască Holi>, a mai povestit Holender. 

După lungi dezbateri, pe la ora nouă seara, a fost aleasă o delegaţie de studeneţi ce urma să comunice dorinţele lor ziarului local Drapelul Roşu. 

„Am fost cuprins dintr-o dată de un sentiment de teamă. Am ieşit pe furiş din sală şi m-am strecurat în stradă printr-o gaură din gardul universităţii, scurtătura obişnuită către casă. Dacă aş fi ieşit pe poartă, aş fi fost arestat pe loc. Pe străzi apăruseră unităţi militare, iar pe terenul de fotbal de lângă universitate se aflau tunuri cu ţevile îndreptate spre clădire. Treptat, mi-a devenit clar ce anume am pus în mişcare şi ce fel de urmări erau de aşteptat”, a mai povestit Ioan Holender. 

L-au ridicat de acasă 

A doua zi, Ioan Holender a fost ridicat de acasă şi dus la arest. Nu avea să fie singurul student care trecuse prin această experienţă terifiantă. 

„Ne-au dus cu camioanele într-o cazarmă situată cam la o oră de Timişoara şi ne-au interogat acolo, după care am fost înşiraţi la perete şi ameninţaţi cu împuşcarea imediată în caz că nu recunoaştem că eram în contact cu unităţile de paraşutişti americane. Mi se pare chiar posibil ca ofiţerii de securitate să fi născocit aceste acuzaţii… Cu atât mai curios că a doua zi ne-au dat drumul”, a explicat timişoreanul. 

Arestăti şi exmatricularea studenţilor rebeli 

După lăsarea întunericului, cantina a fost luată cu asalt de trupele de securitate, în timp ce afară erau masate tancuri, maşini blindate şi trupe echipate de luptă. În primă fază au fost arestati aproape 2.500 de studenti, printre care si organizatorii adunarii. Au mai urmat zilele următoare încă 500 de arestări. 

După două săptămâni au fost redeschise şi instituţiile de învăţământ superior, iar cursurile au continuat în formulă obişnuită. 

„Am mai reuşit să termin primul semestru, însă în februarie 1957 a venit scadenţa. Am fost exmatriculat împreună cu alţi studenţi din cauza unor <grave abateri de la morala proletară>. Soarta mea în Republica Populară Română era astfel pecetuită. Declarat duşman de clasă şi sabotor al noii societăţi socialiste, nu mai aveam nicio şansă. Nu mi se permitea să studiez şi nici nu am primit un loc de muncă, din cauza păcatelor mele consemnate în dosarul de cadre. Mi s-a îngăduit doar o jumătate de normă ca antrenor de tenis la o unitate militară, pe motiv că comandantului de divizie, un colonel, îi făcea plăcere să joace tenis cu mine”, a mai spus Ioan Holender. 

Atmosfera revoluţiei maghiare la Timişoara 

Organizatorii mişcării studenţeşti de la Timişoara au fost cei din anul V de la „Poli”, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, Friedrich Barth, Ladislau Nagy, Aurelian Păuna, Nicolae Balaci, Gheorghe Popşi, Heinrich Drobny şi Caius Muţiu. Ei au instigat la acţiuni asemănătoare acelora din Ungaria. 

Procesul care a urmat acţiunilor studenţeşti arată cât de îngrijorat fusese regimul lui Gheorghiu-Dej de ceea ce se petrecuse în capitala Banatului. Capii mişcării timişorene au fost condamnaţi de Tribunalul Militar Timişoara, la închisoare între patru şi opt ani. 

Teodor Stanca, condamnat pentru participarea la eveniementele din 1956

Teodor Stanca era în 1956 student în anul V la Institutul Politehnic din Timişoara. În ţara vecină, Ungaria, studenţii luptau împotriva ocupaţiei sovietice. Ceea ce începuse ca o demonstraţie paşnică s-a sfârşit într-o revoluţie violentă, în urma căreia au murit 2.500 de maghiari, dar şi sute de soldaţi sovietici. În România, dar mai ales în partea de vest, populaţia maghiară era bine reprezentată, ţinând românii la curent cu ceea ce se petrecea în Ungaria, iar de la postul de radio Budapesta se aflau ultimele noutăţi despre mişcările de stradă, care prin amploare şi program au căpătat un caracter revoluţionar. Mişcările din Ungaria au trezit sentimente de simpatie în rândul studenţilor din ţara noastră. „Nici noi nu o duceam mai bine şi studenţii aveau propriile lor nemulţumiri“, a povestit într-un interviu acordat cotidianului Adevărul Teodor Stanca.

„Căminele studenţeşti erau insuficiente şi insalubre, hrana puţină şi de proastă calitate, bursele studenţeşti erau acordate pe criterii politice, iar programa şcolară supraîncărcată cu materii şi activităţi inutile. „Noi nu eram nici străini şi nici indiferenţi faţă de situaţia grea prin care trecea ţara. În schimb, propaganda încerca să ne facă să credem că suntem foarte fericiţi, iar acest lucru noi nu îl mai acceptam“, rememora fostul lider al studenţilor.

„Se vorbea doar de Ungaria“

Evoluţia în forţă a evenimentelor din Ungaria a trezit interes în rândul populaţiei din întreaga ţară şi, în special, în zona mai apropiată cum era Banatul. Oamenii îşi legau speranţa de o oarecare schimbare.

„Ne-am gândit atunci ce puteam face, care e menirea noastră: să fim doar solidari moral cu cei din Ungaria sau să ne şi exprimăm printr-o serie de manifestări. Şi aşa s-a născut ideea de a vedea care este spiritul studenţilor din Timişoara, cât putem conta pe ei, dacă decidem să ieşim în stradă sau să găsim alte forme de manifestare. Aşa am decis să ţinem o adunare studenţească la data de 30 octombrie la Facultatea de Mecanică“, îşi amintea el. 

S-a constituit un grup de iniţiativă compus din Teodor Stanca, Aurel Baghiu, Caius Muţiu, Frederich Bart, Ladislau Nagy, Valentin Rusu şi Heinrich Drobny, care a decis cum să acţioneze şi cum să mobilizeze studenţii din celelalte facultăţi. „Am trimis mai multi colegi, peste tot, care să anunţe că va avea loc o adunare studenţească pe data de 30 octombrie, ora 14.00, la Facultatea de Mecanică. Totodată, s-a hotărât să pregătim şi un memoriu în care să definim revendicările studenţilor pentru ameliorarea situaţiei politice şi sociale din ţara noastră. Responsabilitatea privind elaborarea acestui document mi-a revenit mie“, spunea Stanca. 

Petre Lupu şi Ilie Verdeţ, trimişi la negocieri

Cum la adunare au fost prezenţi studenţi din tot centrul universitar, liderii acestora s-au gândit că va trebui să vorbească primii pentru a dirija dezbaterile în concordanţă şi cu revendicările cuprinse în memoriul pregătit în prealabil. „Cel care a deschis ostilităţile am fost eu. Le-am spus atunci că este momentul să spunem ce gândim despre situaţia din ţara noastră şi că aşteptăm să primim răspunsuri clare şi corecte la toate problemele care-i frământă pe cei mai mulţi. Apoi, au luat cuvântul şi alţi colegi din grupul de organizare, şi apoi studenţii s-au dezlănuit“.

„Ne-am săturat de robie“, „Vrem să ştim ce se întâmplă cu uraniul, cu petrolul şi cu cerealele noastre“, cereau studenţii. „La acea vreme noi trebuia să plătim datoria faţă de Uniunea Sovietică“, rememora el zilele când a simţit că Timişoara este liberă.

În timpul dezbaterilor, au ajuns la locul adunării, trimişi de la Bucureşti, doi mari nomenclaturişti: Petre Lupu, membru C.C. al P.M.R. şi Ilie Verdeţ, membru supleant al C.C. al P.M.R., care au încercat să liniştească studenţii. „Ne-au spus că partidul ştie el ce trebuie să facă, dar este nevoie de linişte şi au promis că toate cererile noastre vor ajunge la conducerea superioară de partid şi că după trei zile ne vor da răspunsurile. De fapt, a fost un pretext să scape de presiunea noatră“, spunea liderul studenţilor din 1956.

După retragerea autorităţilor, studenţii au mai rămas în sală pentru a definitiva memoriul, urmând ca a doua zi să-l trimită presei locale, pentru a fi publicat. Era ora 20.00. „Ne hotărâsem că, dacă se va întâmpla ceva cu unii dintre noi, se va declanşa o grevă studenţească şi dacă vor fi arestări vor avea loc manifestări de stradă“. 

Securiştii: „Până acum aţi vorbit voi, acum vorbim noi!“

În timp ce studenţii dezbăteau în cantină modul în care vor acţiona în zilele următoare, forţele de represiune se organizaseră, iar clădirea fusese înconjurată de cadre din armată şi de soldaţi cu puşti mitraliere. Nu s-a intervenit imediat ce s-a terminat adunarea, astfel că o parte dintre studenţi au reuşit să plece spre căminele sau locuinţele lor. Unii studenţi de la Mecanică au rămas să mănânce, iar alţii au intrat în căminul studenţesc alăturat. La scurt timp, patrule militare au intrat în cămin şi i-au obligat pe studenţi să se ducă înapoi în cantină. A fost momentul declanşării represaliilor.   

În cantină au intrat mai mulţi indivizi, printre care şi comandantul Securităţii Banat, colonelul Vasile Negrea, care a spus: «Până acum aţi vorbit voi, acum vorbim noi! Să iasă în faţă cei care au vorbit la adunare», au cerut ei.

„Eu, atunci, am făcut câţiva paşi în faţă, însă ei aveau deja o listă cu mai multe nume printre care se regăseau şi capii revoltei. Numele meu era primul pe listă“, îşi amintea el.

Studenţii care apăreau pe acea listă au fost luaţi la Securitate, iar ceilalţi au fost îmbarcaţi în camioane şi au fost duşi într-o localitate învecinată, la Becicherecul Mic, într-o fostă tabără militară.

Numai că represiunea în forţă a liderilor nu i-a speriat pe studenţi, astfel că, a doua zi, cei care nu apucaseră să vină la adunare, cum ar fi cei de la Agronomie, care fuseseră plecaţi în practica de toamnă, s-au adunat în faţa facultăţii pentru a protesta faţă de reţinerea colegilor lor. „Timişoara era sub blocadă militară, plină de maşini blindate şi de patrule militare. Facultăţile şi căminele studenţeşti erau sub pază militară. Cu toate acestea, peste 800 de studenţi adunaţi la Facultatea de Agronomie au venit către Catedrală să demonstreze pentru eliberarea colegilor arestaţi. Pe treptele Catedralei, însă, erau mai mulţi ofiţeri de la Securitate şi Miliţie care supravegheau ce se petrece în oraş. La apariţia studenţilor s-a ordonat intervenţia armatei. Tinerii au fost înconjuraţi de militari şi s-au tras focuri de armă de intimidare, apoi au fost îmbarcaţi în camioane şi duşi la Becicherecu Mic“, povestea capul revoltei.

Pe drum însă, studenţii au trecut pe lângă căminul de fete, care erau deja sechestrate. Fetele aruncau în soldaţi cu borcane cu mâncare, cu tot ce le cădea în mână, de ciudă că nu pot părăsi clădirea şi nu se pot alătura şi ele marşului.

Un alt moment fierbinte a fost la Institutul de Medicină. Studenţii s-au blocat în cămin şi au refuzat să vorbească cu oficialităţile, intrând în greva foamei. Militarii aduşi la faţa locului, după o rafală de foc, au forţat intrarea arestând câteva sute de studenţi pe care i-au transportat la aceeaşi destinaţie, Becicherecu Mic.

Un lot de 23 de studenţi au fost duşi la Securitate, alături de cei arestaţi în seara zilei de 30 octombrie.

Cei care au fost arestaţi au intrat în malaxorul Securităţii. „Am primit pumni, înjurături şi au urmat anchete interminabile“. Primul proces s-a judecat foarte repede, autorităţile vrând să dea un exemplu pentru cei care ar vrea să continue manifestaţiile studenţeşti. În primul lot au fost trimişi în judecată şapte studenţi şi un asistent universitar.

Studenţii din primul lot au fost trimişi în judecată în data de 15-16 noiembrie în baza Decretului 199/ 1950 şi, conform art. 1 lit. c. (crimă împotriva ordinii de stat) puteau primi condamnarea la moarte.

Norocul lor a fost acela că în Ungaria, în 4 noiembrie, prin intervenţia brutală a armatei sovietice de ocupaţie, revoluţia a fost înecată în sânge. Considerându-se că în felul acesta pericolul escaladării revoluţiei şi în România nu mai constituia o ameninţare, s-a hotărât schimbarea încadrării juridice, tinerii fiind acuzaţi de agitaţie publică, infracţiune pedepsită cu până la 10 ani de închisoare.

Al doilea lot, compus din 23 studenţi, au fost judecaţi în 12-13 decembrie. Un mare număr de studenţi au fost exmatriculaţi, iar multe cadre didactice au fost sancţionate sau eliminate din sistemul de învăţământ.

În lagărul de la Periprava

Teodor Stanca a primit o pedeapsă de opt ani de închisoare, una dintre cele mai mari condamnări date în dosarul revoltei studenţilor de la Timişoara, din care a făcut şase ani şi trei luni. 

„Am fost dus direct la Gherla, unde am stat din ajunul Crăciunului lui 1956, până în 1959. Îmi amintesc că închisoarea era foarte aglomerată, iar condiţiile foarte mizere. Stăteam înghesuiţi câte doi-trei într-un pat. Celulele erau pline de ţărani care se opuseseră colectivizării. Pentru că închisorile deveniseră neîncăpătoare, s-au redeschis coloniile de muncă din Balta Brăilei şi din Delta Dunării, acolo unde am ajuns şi eu“, povestea Teodor Stanca.

Au urmat alţi trei ani şi jumătate de detenţie în lagărele de reeducare de la Salcia şi Periprava. Şase ani şi trei luni în care şi-a pierdut cea mai frumoasă perioadă a vieţii în temniţele comuniste.