Alpinistul timișorean Horia Colibășanu a prezentat, în Aula Magna a Universității de Vest filmul expediției Nanga Parbat 2025, despre una dintre cele mai importante realizări ale alpinismului românesc, ascensiunea vârfului din Himalaya aflat la 8.126 de metri. Filmul documentar urmărește pas cu pas una dintre cele mai dificile expediții din cariera lui Horia Colibășanu: 29 de zile în Himalaya, în condiții extreme, cu temperaturi severe, vânturi puternice și căderi de pietre, în care fiecare pas și fiecare decizie puteau schimba totul.

Pe 4 iulie 2025, la ora 7 dimineața, după nouă ore de ascensiune nocturnă, Horia Colibășanu a atins vârful Nanga Parbat, aflat la 8.126 de metri, al unsprezecelea optmiar din cele 14 existente în lume.

“Ce rămâne, de fapt, la finalul unei expediții, este bucuria. Pentru mine, această întoarcere în memorie este un exercițiu intens. Retrăiesc zilele de pe munte cu toate simțurile, îmi amintesc tăcerile din nopțile reci, din taberele de sus, momentele în care nu ești cu adevărat în siguranță nicăieri, în afara taberei tale. Pe Nanga Parbat, decizia finală am luat-o la 2.30 dimineața, în ultima fereastră posibilă. Pe munte nu există bine sau rău, există doar o întâlnire directă cu adevărul, pe care trebuie să îl tratezi cu respect. Cred că punțile apar în viața noastră atunci când suntem pregătiți să le traversăm. Așa a fost și pe Nanga Parbat”, a declarat Horia Colibășanu.

Cum reușește Horia Colibășanu să rămână calm și lucid în momentele în care simte că e ceva în fața sa foarte periculos? E și aici un antrenament sau mai degrabă nu?

“Atunci când ceva devine periculos, în special o ascensiune, nu există adaptare la la pericol, la frică, pur și simplu e bine și important să o simți, să o percepi. Singurul lucru pe care într-adevăr îl poți face este să nu suprareacționezi, să nu intri în panică. Dar trebuie să îți iei deciziile corect, ajustate la ce se întâmplă, chiar dacă asta poate să însemne sfârșitul expediției.

Cel mai important lucru este să rămâi în viață și dacă nu ții cont de frică poți să greșești, iar dacă intri în panică, din nou poți să greșești suprareacționând și ajungând într-un alt pericol datorită greșelilor pe care le faci, luând decizii cu capul înfierbântat”, a spus Colibășanu.

Toate ascensiunile lui Horia au fost realizate fără oxigen suplimentar și fără sprijinul șerpașilor, în stilul considerat cel mai dificil, dar și cel mai onest de a urca munții de mare altitudine. În drumul spre vârf, Horia Colibășanu a povestit că i s-a oferit o butelie de oxigen și o mască, dar a refuzat. Cea mai grea noapte avea să fie însă cea dinantea vârfului.

“Din toate zilele expediției, depinde pentru ce ar trebui să aleg o zi. Dacă ar fi să o dau exemplu motivațional, ar fi momentul în care am reușit să refuz o butelie de oxigen și o mască și să continui ascensiunea în condiții destul de grele, fără aceste lucruri care mi-ar fi compromis eforturile de aproape 20 de ani. Dacă ar fi să vorbim nu despre minte, ci despre trup, aș lua ziua care mi s-a părut, la coborârea de pe munte, mai jos de tabăra de bază, foarte cald, și mi se părea că n-am reușit să mă adaptez de la minus 30 de grade de pe vârf și am văzut că și pakistanezilor li se părea foarte cald, erau și ei leșinați de căldură și am aflat că a fost un record de temperatură de 47 de grade… Cea mai grea noapte pe munte a fost cea dinaintea vârfului. Nu a fost o noapte foarte lungă, a durat undeva până la ora 12, am mai stat câteva ore în cort pentru că vântul era destul de puternic și mi s-a părut greu să iau singur, de obicei am un partener, dar a trebuit să iau singur decizia de a pleca spre vârf pentru că nu știam dacă va continua să bată vântul sau se va opri așa cum era prognoza. Deja durase mult prea mult, dar după ce am ieșit din cort, după foarte puțin timp s-a oprit vântul și am reușit să continui, dar momentele, orele dinaintea deciziei au fost destul de dificile”, a continuat alipnistul.

Pentru alpiniști, atingerea vârfului este doar jumătate din realizarea expediției, pentru că trebuie să se și întoarcă, pe un drum la fel de anevoios. Dar ce simte Horia când atinge vârful?

“De obicei când ajungi în apropierea vârfului începi să crezi că l-ai atins și sunt mai multe gânduri care îți trec prin cap. Probabil primul este să sperăm că nu este încă un vârf puțin mai în spate și încă o oră de urcat, dar când ajungi exact sus pe cel mai înalt punct, în principiu te bucuri c-ai reușit și te bucuri că te poți întoarce liniștit acasă și nu va trebui să vii din nou anul următor să-ți termini treaba. Apoi vin gânduri mai mici, de genul: trebuie să îmi fac o poză cu mine, ca să dovedesc că am urcat, trebuie să îmi fac o poză cu steagul, pentru cei de acasă, și trebuie să fac pozele cu sponsorii pentru că sunt cei care m-au ajutat să ajung acolo. Apoi începe acel gând care îți spune: trebuie să cobori cât mai repede pentru că ești în unul din cele mai periculoase locuri de pe pământ și ar trebui să nu zăbovești”, a mai spus Horia Colibășanu.

Nanga Parbat a fost una dintre marile provocări ale lui Horia Colibăşanu către îndeplinirea obiectivului său de a urca toate cele 14 vârfuri de peste 8.000 de metri din lume. Până în prezent, a reuşit ascensiuni pe 11 optmiari. Și-a consolidat însă statutul de singurul român care a urcat toți cei cinci „uriași” din seria celor mai dificili munți ai lumii — K2, Annapurna, Dhaulagiri, Kangchenjunga și Nanga Parbat.