Weekendul acesta, 30-31 august, frontiera româno-sârbă de pe pista de biciclete amenajată pe digul canalului Bega va fi deschisă între orele 8.00 și 20.00.
„Invităm toți iubitorii de pedalat și aventură să profite de vremea frumoasă și să exploreze Serbia, plecând de la Timișoara spre Zrenjanin, pe cei aproximativ 70 de kilometri de pistă de biciclete de pe coronamentul digului canalului Bega”, transmit reprezentanții Consiliului Județean Timiș.
Cicloturismul internațional a devenit realitate la Timișoara odată cu deschidera frontierei româno-sârbe de pe pista de biciclete, construită pe digul canalui Bega. Deocamdată experiența poate fi trăită o dată pe lună, mai precis în ultima săptămână a fiecărei luni, când autoritățile celor două țări au convenit să amplaseze și să deschidă un punct de control mobil. Funcționează sâmbătă și duminică între orele 8.00-20.00.
Odată cu construcția punctului de trecere a frontierei (se estimează să fie gata pe la începutul anului 2024), se va putea trece mai des.
Așadar, o excursie cu bicicleta de la Timișoara la Zrenjanin – 85 de kilometri, poate să începă într-o sâmbătă dimineața. Primii kilometri, mai exact 37 se fac pe pista din România, care e funcțională încă din martie 2015. De atunci se putea pedala liniștit până la frontieră.
Până în dreptul localității Sânmihaiu Român (aproximativ 15 kilometri de Timişoara) se merge pe partea stângă a Begăi, apoi se travesează podul de fier „Modoș” şi se continuă pe partea dreaptă.
Până acolo, pe drum sunt trei popasuri unde bicicliștii își pot trage sufletul: primul dinspre Timișoara e „La Căpițe”, al doilea e „La Pod Popas”, imediat după podul de la Utvin, urmează „La Livadă”; peste tot se poate bea suc sau bere rece, dar se poate și mânca, de la pizza, gulaş la ceaun, la clătite bănăţene.
Din livadă, bicicliştii mai au de pedalat încă 22 de kilometri, până în dreptul localității Otelec.
Plaja nouă
Mai apare un drum o terasă nouă, dar și Plaja nouă, un loc de relaxare cu un lac artificial unde se poate practica schi nautic.
Cei care sunt în căutarea unui loc pentru relaxare măcar o după-amiază, în jurul Timişoarei acum şi o ofertă nou. Cu bicicleta sau cu maşina, în mai puţin de jumătatea de oră se poate ajunge pe plajă. Nu pe râul Timiş, ci aproape de canalul Bega.
Pe raza comunei Sânmihaiu Român, la aproximativ 15 kilometri de Timişoara, a fost amenajat un inedit loc de relaxare.
„La Plaja Nouă” – aşa cum se numeşte – a fost construit practic în câmp, la marginea unei zone împădurite a comunei. În locul culturilor de porum a răsărit şi un lac artificial, de peste un hectar, pe care se poate face schi nautic.
Se poate ajunge atât cu maşina, pe drumul judeţean, cât şi cu bicicleta, utilizând spectaculoasa pistă de pe digul canalului Begăi, care leagă Timişoara de Serbia. Pentru biciclişti este unul din noile popasurile din drumul spre frontieră. Iar când i-a venit ideea medicului Ioan Dumitra să facă acest loc s-a gândit atât la biciclişti, cât şi la familiile cu copii.
Schi nautic pe o baltă artificială
Atracţia principală este instalaţia de wakeboard – un soi de schi nautic, unică în vestul României. Este vorba de un sistem de cabluri portabile, Sesitech 2.0, cea mai bună există în acest moment pe piaţă, legat între doi stâlpi. Echipamentul, care include placă, boots şi vestă, poate fi închiriat la faţa locului. Participantul pluteşte apă, fiind tras de instalaţia controlată (acesta stabileşte viteza) de un operator.
„Când am venit prima dată aici era porumb pe câmp. Şi din pădure ieşeau porci mistreţi. Am amenajat lacul acesta în colaborare cu firmele care se ocupă de drumuri. Ei au nevoie de pământ. Să putem face zona asta de agrement a trebuit să devenim în primă fază balastieră. A durat un pic până am reuşit să autorizăm toată povestea. Momentan suntem la un hectar de luciu de apă, dar urmează extinderea lui. Deocamdată avem o instalalaţie de wakeboard mai mică, are cam 200 de metri. Avem şi o trambulină, a doua este acum în construcţie. Vrem să arătăm că nu doar puştanii teribilişti de 18 ani pot face sportul acesta”, a mai spus Ioan Dumitra.
Se trece pe lângă cele două ecluze care facilitează navigația pe Bega, cea de la Sâmnihaiu Român, refăcută complet printr-un proiect transfrontalier România-Serbia, și cea de la Uivar.
“Vulpea” a scris deja primele pagini de istorie a navigației pe Bega. În 27 mai 2023, ambarcațiunea aflată sub comanda lui Cristian Ilea a plecat din Timișoara, a făcut o oprire în fostul port de la Otelec, după care a trecut frontiera româno-sârbă pe apă după o așteptare de 65 de ani.
Ultimul vapor între cele două ţări a circulat, pe râul Bega, în 1958.
Pe teritoriul Serbiei, în localitatea Klek, “Vulpea” a urcat pe canalul Dunăre-Tisa-Dunăre, pentru ca de la Stara Palanka să intre pe Dunăre. Pe la Moldova Nouă a reintrat în apele române, pentru a traversa în lung toată țara. Au ales să intre în Marea Nageară pe la Sulina, pentru a putea face o vizită locul unde se construiește Muzeul Ivan Patzaikin.
În 11 iunie, cei de pe “Vulpea” s-au trezit să prindă răsăritul soarelui în Marea Neagră. După Marea Neagră a urmat Marea Marmara, Marea Egee, Oceanul Atlantic, Canalul Mânecii, Marea Nordului. Apoi, din nou pe fluvii, din Amsterdam: Rin, Main, Dunăre, Tisa și, în final, din nou Bega.
Expediția a durat în jur de șase luni. Din echipajul Circumeuropa, pe lângă căpitanul Cristian Iliea, mai sunt Cosmin Jitariuc – jurnalist la TVR Timișoara, biologul Oana Gavriliuc, Doru Creț – președintele West Yacht Club și Valentin Bogdan – geolog, speolog și pasionat de mare.
Asfaltul de pe dig nu a rezistat
De la Sânmihaiu Român până la graniță pista de biciclete se află într-o star proastă, cu crăpături mari, gropi, cu vegetație crescută pe margine, dar și pe mijlocul drumului.
Lipsa de civilizaţie a făcut ca stâlpişori reflectorizanţi să fie rupţi, iar majoritatea bornelor de kilometraj au dispărut.
Deși pista a fost preluată de Consiliul Județean Timiș de la Apele Banat, investiții nu s-au făcut încă.
La frontieră, autoritățile celor două țări au amenajat puncte mobile de trecere: la noi e un un microbuz, la vecini e o căsuță din lemn.
De la graniță până la Zrenjanin sunt în jur de 43 de kilometri.
Conform proiectului european, pista de biciclete de partea sârbească este de la graniţă până în localitatea Klek. De acolo, sârbii aveau deja o pistă spre Zrenjanin, capitala Banatului sârbesc.
Restaurantul de la Novi Itebej
Novi Itebej este prima comună situată pe malul drept al canalului Bega, la aproximativ la șase kilometri de graniţă. Sunt semne pe marginea drumului spre “MS Restauran”.
E un hotel de patru stele și restaurant cu terasă. Când frontiera pentru bicicliști e deschisă, e plin de bicicliști. Au o ofertă bogată, de la toate felurile de plașkavița, la diferite salate, până la supe sau deserturi.
Pe partea sârbească există mai multe pontoane, amenajări pentru pescari, ştranduri semi-amenajate apoape în fiecare localitate, unde se poate face baie în Bega.
Vegetaţia este abundentă pe malurile canalului, în general cu mult stuf, păduri mici, sălcii, iar in stânga pistei de biciclete terenuri agricole.
Interesant de observat, foarte multe instalaţii hidrotehnice, lacuri artificiale, bine întreţinute, se vede că sunt utilizate probabil pentru irigaţii şi se află în stare bună. Spre Zrenjanin, Bega se lăţeşte, seamănă puţin cu Delta Dunării.
Pe tronsonul sârbesc sunt mai multe locuri cu umbră, însă nicăieri nu sunt terase, un popas pentru hidratare.
Zrenjanin sau Becicherecul Mare e capitala Banatului sârbesc
Înainte de Zrenjanin, pista de biciclete se îndepărtează de Bega şi se racordează la reţeaua de biciclete a comunei Klek, mai apoi a oraşului, care este destul de veche.
Zona pietonală a Zrenjaninului (Becicherecul Mare după vechea denumire) – oraș cu peste 122.000 de locuitori, este plină de terase unde poţi să serveşti o îngheţată, un suc sau o bere, dar și restaurante. În oraș se găsesc și faimoasele pleșcăvițerii.
De preferat este ca bicicliștii să înopteze la Zrenjanin, sunt destule locuri de cazare pe Booking, cele mai ieftine camere fiind de 20 de euro.
Duminică e de pedalat înapoi! Conform aplicației Strava, drumul Timișoara-Zrenjanin se poate face lejer, fără opriri lungi, în patru ore și 21 de minute.
Zrenjanin
Nagybecskerek (în sârbă Зрењанин / Zrenjanin, anterior Велики Бечкерек / Veliki Bečkerek, în germană Großbetschkerek, în română Becicherecul Mare, în slovacă Zreňanin) este unul dintre cele mai mari orașe ale Serbiei, al treilea ca mărime din Voivodina – după Novi Sad și Subotica –, cel mai mare oraș din Banatul sârbesc, reședința Districtului Banatul Central și un important centru industrial și cultural. Orașul este situat pe râul Bega, iar centrul orașului, precum și locul fostei cetăți din Becicherec, se află lângă cele patru lacuri artificiale, care odinioară făceau parte din cursul râului. În trecut a fost reședința comitatului Torontal. Limbile oficiale sunt sârba, maghiara, româna și slovaca.
Orașul a purtat din secolul al XIV-lea până în 1935 (și din nou între 1941 și 1944) numele său originar – Becicherec – sub diferite forme: Bechereky, Becsekereke, Becskerek, Großbetschkerek, Veliki Bečkerek.
Denumirea oficială sârbească a orașului a fost schimbată între 1935–1941 și 1944–1946 în Petrovgrad, în onoarea regelui sârb Petru Karađorđević (1903–1921) și a nepotului său, pe atunci minor, Petru al II-lea Karađorđević.
Numele actual, Zrenjanin, provine de la Žarko Zrenjanin, erou partizan bănățean, conducător al comuniștilor și partizanilor din Voivodina în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Municipiul Becicherecul Mare avea în anul 2002 o populație de 132.051 de locuitori. Pe lângă oraș, municipiul mai cuprinde 21 de sate.
Becicherecul Mare a fost probabil întemeiat în secolul al XIV-lea, fiind menționat pentru prima dată într-un document din 1326. De la începutul secolului al XV-lea a fost, în mare parte, feudă a conducătorilor sârbi (despoți). În 1422 este menționat ca târg. În primele decenii ale secolului al XVI-lea a fost construită o mică fortificație din pământ și lemn. Localitatea a fost cucerită de otomani la 25 septembrie 1551. În timpul stăpânirii otomane a fost proprietatea personală (mulk), apoi fundație religioasă (vakuf) a marelui vizir Sokollu Mehmed Pașa. Din secolul al XVIII-lea, populația era majoritar sârbească.
În timpul războaielor de eliberare antiotomane, Becicherecul Mare a schimbat de mai multe ori stăpânirea, fiind eliberat definitiv de sub dominația otomană în august 1716. Războaiele au redus semnificativ populația, iar orașul și-a pierdut temporar importanța. Între 1735 și 1738, Imperiul Habsburgic a încercat colonizarea refugiaților din războiul de succesiune spaniolă în Banatul Timișan; pe locul actualului cartier Dolja s-a început construirea localității Noua Barcelona (Nova Barcelona), proiect care a eșuat. Sub administrația habsburgică, Becicherecul Mare a devenit reședința unui district al Banatului Timișan. La 6 iunie 1769, împărăteasa Maria Terezia a acordat orașului privilegii de târg.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, populația orașului era formată în principal din sârbi și germani. În 1773, existau 721 de case, dintre care 625 ortodoxe și 96 romano-catolice.
După desființarea Banatului Timișan ca provincie a Coroanei și alipirea acestuia la Regatul Ungariei, Becicherecul Mare a devenit reședința comitatului Torontal. La 30 august 1807, un incendiu devastator a distrus orașul, afectând dezvoltarea sa. Reședința comitatului a fost mutată temporar la Sânnicolau Mare, până în 1816, când a fost construită noua clădire administrativă. În perioada reformelor, orașul a primit un teatru de piatră în 1839 și un liceu în 1846. În timpul Revoluției de la 1848, până la jumătatea lunii ianuarie 1849, aici s-a aflat cartierul general al corpului militar bănățean. După retragerea armatei maghiare, între ianuarie și aprilie 1849, orașul a fost sediul mitropolitului ortodox de Carloviț, Josif Rajačić, conducătorul sârbilor din sudul regiunii.
Între 1849 și 1860, Becicherecul Mare a fost centru districtual al provinciei Voivodina Sârbească și Banatul Timișan. După desființarea acesteia, a revenit Regatului Ungariei și a redevenit reședință de comitat. După Compromisul austro-ungar din 1867, orașul a cunoscut o dezvoltare accelerată: s-au înființat fabrici, întreprinderi și numeroase asociații economice și culturale. Orașul a fost conectat la calea ferată în 1883, a introdus telefonul în 1892 și iluminatul electric în 1896. Au fost construite numeroase clădiri publice importante: biserica romano-catolică (1868), teatrul (1884), palatul comitatului – actuala primărie (1888), biserica reformată (1891), Palatul Financiar – actualul muzeu (1894) și tribunalul (1908).
Conform recensământului din 1910, orașul avea 26.006 locuitori: 9.148 maghiari, 8.934 sârbi, 6.811 germani, 456 slovaci și 339 români.
După Primul Război Mondial, Becicherecul Mare a intrat în componența Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor (din 1929 Iugoslavia). Între 1918–1929 a aparținut aceleiași unități administrative ca și capitala, iar între 1929–1941 a făcut parte din Banovina Dunării. Între 1941–1944 s-a aflat sub ocupație germană, ca parte a Banatului Autonom.
Din 1945, orașul a făcut parte din Iugoslavia socialistă, în cadrul Provinciei Autonome Voivodina. Această perioadă a adus o dezvoltare economică rapidă, în special în industria alimentară, dar și în industria chimică, metalurgică și textilă.
După destrămarea Iugoslaviei, Becicherecul Mare a aparținut între 1992–2003 Republicii Federale Iugoslavia, iar între 2003–2006 statului Serbia și Muntenegru. După dizolvarea acestuia, orașul face parte din Serbia independentă. Războaiele din fosta Iugoslavie au afectat grav economia locală, una dintre problemele majore fiind șomajul ridicat.
Majoritatea maghiarilor din Becicherecul Mare sunt romano-catolici, orașul fiind și sediul Diecezei de Becicherecul Mare. Există și o comunitate reformată, cu o biserică monument istoric impresionantă pe malul Begăi. Sârbii și românii aparțin, în general, Bisericii Ortodoxe Sârbe, respectiv Bisericii Ortodoxe Române. Slovacii bănățeni sunt, în majoritate, membri ai Bisericii Evanghelice.
