79 de ani de la primul titlu de campioană națională cucerit de echipa de polo ILSA Timișoara. Fiecare jucător a primit un pui

Cei de la Muzeul Național al Banatului au evocat aceste momente istorice, care fac parte din memoria sportivă a Timișoarei.

Puține povești sportive au un început atât de memorabil precum cel al echipei de polo ILSA Timișoara, care pe 18 august 1946 cucerea primul său titlu de campioană națională.

Competiția trebuia, inițial, să aibă loc la Timișoara, dar a fost mutată la București, pe ștrandul Obor. Adversarii erau redutabili: Ferar Cluj și Dermagant Târgu Mureș.

În apă însă, timișorenii au surprins cu un stil neobișnuit pentru România acelor ani: rapid, ofensiv, bazat pe pase scurte și atacuri surprinzătoare. Era „școala budapestană”, adusă la Timișoara de Gabor Torok, fost jucător al legendarei echipe Ferencváros, devenit antrenor-jucător la ILSA.

Finala cu clujenii a fost dramatică. La 4-4, în ultimele minute, un fault contestat, o pasă fulger și golul lui Stănescu au aprins spiritele. Ferar a protestat, dar arbitrii au validat golul: ILSA – campioană, 5-4. *Gazeta Sporturilor* nota: „Păcat că acest match, cum nu s-a mai văzut în Capitală, a avut un sfârșit urât…”

Premiul a fost pe măsura vremurilor: Cupa „Helbam” și câte un pui pentru fiecare jucător. Imaginea, care astăzi stârnește zâmbete, spunea atunci multe despre modestia epocii și despre valoarea simbolică a victoriei.

Ce a urmat? O dominație absolută. Între 1946 și 1951, echipa ILSA – club al muncitorilor de la fabrica textilă – a câștigat șase titluri naționale consecutive. Cu un nucleu stabil (Norman, Torok, Stănescu, Molnar, Sterbenz), Timișoara devenea centrul polo-ului românesc, iar sportul local se intersecta spectaculos cu istoria industrială a orașului.

Povestea poloului timișorean

Puține povești sportive au un început atât de memorabil precum cel al echipei de polo ILSA Timișoara, care pe 18 august 1946 cucerea primul său titlu de campioană națională. Avea să fie doar începutul dominației poloului timișorean.

Fabrica de textile care ulterior a devenit Industria Lânii Timișoara a fost înființată în 1906, când orașul Timișoara încă făcea parte din Imperiul Austro-Ungar.

În 1920, dupa semnarea Tratatului de la Trianon, Timișoara a devenit parte din România. Denumirea oficială a fabricii a fost schimbată din „Gyapjuipari Részvénytársaság” (în traducere literară: Industria Lânii Societate pe Acţiuni) în „Industria Lânii Societate Anonimă”, un nume care a generat faimosul acronim ILSA. În 1949, fabrica a fost redenumită „Industria Lânii Timișoara”, dar în pofida noului nume, vechiul acronim ILSA a dăinuit peste decenii.

ILSA Timișoara a fost una dintre cele mai cunoscute fabrici de textile din țară și, cu aproape două mii de lucrători, cel mai mare angajator al orașului. Fabrica avea o reputație de a ţine la bunăstarea angajaţilor. La iniţiativa lui Totis Rezsö (Rudolf), Directorul General al fabricii, și a soției sale, Stefania, ILSA a deschis o creşă pentru copiii angajaților lor, prima de acest fel în toată țara.

O bucată de teren situată chiar lângă fabrică a fost pusă la dispoziția angajaților pentru tenis, volei și alte activități sportive. Profitând de apropierea de râul Bega, fabrica a construit şi un hangar pentru bărci și docuri de canotaj care s-au dovedit a fi populare printre angajați. Tot în acea perioadă, la ILSA s-a înfiinţat prima echipă de handbal din ţară. Echipa de fotbal a fabricii a jucat mai mulți ani în a doua divizie a României. Fabrica avea și secţii de box, scrimă, tenis de masă, lupte, tir și altele.

Bazinul Igiena

Afirmarea Timișoarei ca unul dintre cele mai puternice centre de natație și polo pe apă din țară a început in anii 1931-1935 la bazinul Igiena, pe atunci singurul bazin din oraș cât-de-cât potrivit pentru competiții oficiale.

Construit de armata austro-ungară la mijlocul secolului al XIX-lea și renovat cincizeci de ani mai târziu, bazinul se afla pe strada Pestalozzi, vizavi de clădirile cunoscute pe atunci sub numele de Școala Normală de Băieți (mai tarziu Liceul Jean Louis Calderon). Bazinul avea o lungime nestandard de 38 de metri și era neobișnuit de îngust. În consecință, în cea mai mare parte a anilor 1930, campionatele orăşeneşti și regionale de nataţie s-au ţinut la Buziaş, orașul-stațiune învecinat, care dispunea de un bazin regulamentar de 25 de metri.

La începutul secolului al XX-lea, un antreprenor local pe nume Stein Matyas (Mathias) a închiriat bazinul precum și spălătoria cu aburi care funcționa pe un teren alăturat. Bazinul a fost pus imediat la dispozitia publicului. Timp de mai mulți ani, bazinul a găzduit și o școală de înot care purta numele lui Stein Matyas. După 1920, spălătoria a primit numele românesc Igiena, denumire pe care publicul a folosit-o și pentru bazin.

În acei ani, bazinul Igiena a devenit locul de naștere al câtorva cluburi de sporturi nautice, precum Rapid, Electrica, CFR si Kadima. În anul 1930, Kadima, un club polisportiv numit după cuvântul ebraic pentru „Înainte”, l-a numit pe Schlosser Ferenc pe post de conducător al secției de înot. Un inginer de profesie, Schlosser a inițiat imediat o campanie de recrutare care a reușit să atragă mulți tineri talentați.

În 1932, la invitația clubului Kadima, bazinul Igiena a găzduit înotătorii și jucătorii de polo de la MTK Budapesta, un club puternic care a surclasat pe tinerii sportivi timișoreni. Unul dintre cei mai buni jucători maghiari, și anume Ravasz Pal, va juca în curând un rol important în dezvoltarea sporturilor nautice din Timișoara.

Fabrica înființează secția de Înot și Polo pe apă

Clubul de înot și polo pe apă al fabricii ILSA a fost înființat în 1933, sub conducerea a doi angajați ai fabricii, Sallai Ernö și Kürthy Ferenc. Fiind singura facilitate utilizabilă a orașului, bazinul Igiena a servit ca „terenul propriu” al noului club. Profitând de buna reputație a fabricii, noul club a reușit să atragă mulți dintre cei mai buni înotători din Timișoara.

În același an, Federația de Natație a Ungariei a început să repartizeze antrenori experimentați la diverse cluburi tinere din Ungaria, România și Slovacia, în dorința lor de a ridica nivelul natației în regiune. Faptul că Ravasz Pal era deja cunoscut în oraș, probabil că a contribuit la trimiterea sa la Timișoara.

Ravasz Pal, poreclit Hapsi, a fost un sportiv de nivel național atât la înot cât și la polo. Timp de mai mulți ani, a fost component al Naționalei B de polo a Ungariei. El a sosit la Timișoara în 1933 cu intenţia de a rămâne pe perioada verii, dar după un prim sezon de succes, și-a prelungit șederea până la sfârșitul sezonului 1937, când bazinul Igiena s-a închis permanent.

Prima participare a echipei de polo pe apă la campionatul național a avut loc în 1933 la Bucureşti. Condusă de jucătorul-antrenor Ravasz Pal, formația ILSA a inclus și portarul Bader Heinrich (Heini), Freund Emerich (Imre), Lusztig Laszlo, Molnar Endre (Enci), Balint Adalbert (Toto), Flesch Bandi (Bonzo), Fischer Dezső și Schaeffer. Echipa a terminat pe locul doi, în spatele echipei MSE Târgu Mureș. Jucând constant bine pe tot parcursul turneului, patru jucători de la ILSA (Bader, Molnar, Fischer și Freund) au devenit primii jucători din Timișoara care au fost selecționaţi în echipa națională a României. În anii care au urmat, Freund avea sa devină Secretarul General al Federației Române de Natație, iar Balint a condus echipa națională de polo a României la Olimpiada de la Roma.

Pâna la intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial și chiar și în timpul războiului, ILSA a participat la majoritatea campionatelor naționale de înot și polo. În acei ani, titlul de campion la polo se decerna după un scurt turneu care aduna la start cele mai bune echipe din țară. De mai multe ori, ILSA a fost foarte aproape de câștigarea titlului, cum a fost cazul în 1940, când a terminat la egalitate de puncte cu campioana CFR București, dar s-a clasat pe locul doi din cauza unui golaveraj inferior.

Primii campioni

Finala națională de nataţie din 1933 a produs primii campioni naționali ai Timișoarei, și anume Bohunitzky Laszlo, Sallai Zsuzsa, Püllök Jenő la stilul liber și Fischer Dezső la bras.

Bohunitzky Laszlo, poreclit Bohu, a fost unul dintre cei mai dominanți înotători și jucători de polo din acei ani. Inițial membru al echipelor de înot Rapid și CFR, s-a transferat la ILSA în anul 1934. Prima sa participare la o competiție oficială a avut loc în 1932. În anul următor a câștigat primul său titlu de campion naţional, şi mai multe au urmat. Cel mai bun an al lui Bohunitzky a fost 1940, când a câștigat toate cele patru probe de liber la finalele naționale (100, 200, 400 și 1500 de metri), o performanţă care a rămas neegalată. Rivalitatea sa cu coechipierul Püllök Jenő a continuat mulți ani și a produs o mulțime de curse palpitante. Cariera de polo pe apă a lui Bohunitzky a început la mijlocul anilor 1930, a continuat de-a lungul întregii perioade a Echipei de Aur (1946-1951) și s-a încheiat în 1953, când s-a retras din activitatea sportivă. După retragere, Bohunitzky a continuat să funcționeze ca antrenor, lucrând în primul rând cu copii mici.

În anul 1932, la vârsta de doisprezece ani, viitorul olimpic Norman Zoltan a început să se antreneze la bazinul Igiena. În 1933, s-a alăturat noii echipe ILSA, unde în scurt timp a devenit un portar remarcabil. În anul 1938 a fost selecționat pentru prima oară în echipa națională de polo a României.

Sterbenz Adalbert care mai târziu avea să devină golgheterul polo-ului românesc, și-a început cariera sportivă tot la bazinul Igiena. La scurt timp după ce a devenit cunoscut pe plan național, și-a schimbat numele de familie din Sterbenz în Stănescu.

Reprezentând pe atunci echipa de înot Electrica, Püllök Jenő, un sportiv născut în Ungaria, a început să concureze în întâlnirile locale în 1932. Un an mai târziu, s-a transferat la noul club ILSA. Antrenându-se la bazinul Igiena sub îndrumarea lui Ravasz Pal, Püllök Jenő a devenit unul dintre cei mai puternici înotători de stil liber din România. Un concurent avid, a participat la nenumărate competiții de înot în toată țara și, până când s-a retras din înotul competițional, câştigase nouă titluri de campion național și stabilise numeroase recorduri naționale. Cariera lui Püllök ca jucător de polo pe apă s-a desfășurat în paralel cu cea de înotător. În anul 1938, a fost selecționat în echipa națională a României. Cariera sa sportivă s-a încheiat în Ungaria, unde a activat cu succes în perioada celui de-al Doilea Război Mondial.

Cu sprijinul constant al presei timişorene, popularitatea înotului și a jocului de polo a crescut la niveluri neașteptate. O întâlnire de înot ținută în nocturnă la bazinul Igiena în vara anului 1934 a atras în jur de 1500 de spectatori, cu mult peste capacitatea incintei.

Trei timișoreni entuziaști, și anume Dr. Naschitz Istvan și angajații ILSA Sallai Ernö și Kürthy Ferenc, au lucrat neobosit pentru a ridica nivelul programelor de înot și polo ale clubului.

ILSA construieşte un bazin nou

În absența unui bazin propriu, ILSA a continuat să se antreneze la Igiena. În general, circumstanțele nu erau favorabile, în primul rând din cauza limitelor de timp impuse de proprietarii bazinului.

Șirul de succese naționale al clubului ILSA care a început în 1933 s-a încheiat brusc la sfârșitul sezonului 1937, când bazinul Igiena s-a închis permanent. Ravasz Pal s‑a întors în Ungaria, unde și-a continuat cariera de antrenor și arbitru de polo. Neavând unde să se antreneze, sportivii de la ILSA au fost nevoiți să se retragă din toate competițiile, cu excepția lui Püllök Jenő care, dorind să rămână activ, s-a transferat pentru sezonul de vară la clubul bucureștean Viforul Dacia. Ca răspuns la această criză, conducerea fabricii a decis să construiască un bazin propriu.

Pentru a suplimenta fondurile disponibile pentru proiect, un grup de tineri angajați de la ILSA au inițiat o campanie de strângere de fonduri care consta în seri de dans și ceaiuri, organizate de două ori pe săptamână. Taxele de participare colectate la aceste evenimente au ajutat la finanțarea proiectului de construcție a bazinului.

Noul bazin a fost inaugurat sâmbătă, 1 iulie, 1939. Festivitățile au început la ora 9 seara, în nocturnă, și au continuat a doua zi. Sute de spectatori au urmarit întreceri de înot, precum și meciuri de polo pe apă în care localnicii au înfruntat echipa Viforul Dacia din București, considerată ca fiind cea mai puternică echipă din ţară la acea vreme. Printre câștigătorii probelor de înot s-au numărat Püllök Jenő, Bohunitzky Laszlo, Sterbenz Adalbert, Balint Adalbert, Herzl Magda și Balajti Pal.

Având o lungime de 33,33 metri, bazinul a corespuns cerinţelor oficiale și în scurt timp Timișoara și-a recâștigat poziția de unul dintre cele mai puternice centre de înot și polo din România.

Concursurile de înot și meciurile de polo erau întotdeauna bine promovate, ceea ce a permis amatorilor de sport ca de multe ori să umple gradenele bazinului până la refuz.

Majoritatea sportivilor ale căror cariere au fost întrerupte de închiderea bazinului Igiena şi-au reluat activităţile la noul bazin.

Postul de antrenor principal lăsat vacant de Ravasz Pal a fost ocupat de Freund Emerich, poreclit în limba maghiară Apaca. Un sportiv născut în Timișoara, Freund avea un puternic crez în disciplină și antrenamente intensive. Activ pe mai multe fronturi ca înotător, jucător de polo, antrenor, arbitru și mentor, competența lui Freund a fost un factor important pentru succesul clubului pe scena națională.

ILSA în timpul celui de-al doilea Război Mondial

Activitățile sportive ale clubului ILSA au fost afectate în mod drastic de participarea României la cel de-al Doilea Război Mondial. La scurt timp după ce România s-a aliat cu Germania nazistă, angajații evrei ai fabricii, printre care mulți sportivi, au fost concediaţi sau retrogradaţi și li s-a interzis să participe la programele sportive ale clubului. Cu o echipă redusă numeric, ILSA a participat la campionatele naționale de înot și polo pe apă care s-au desfășurat în 1943 la București. Cu această ocazie, Bohunitzky Laszlo a dovedit încă o dată că era cel mai rapid înotător al României.

Profitând de faptul că deținea și cetățenia maghiară, Püllök Jenő, campionul de înot al clubului ILSA, s-a mutat în Ungaria, țara sa de baștină, unde a activat cu succes în perioada 1941-1944, ca membru al clubului Ujpesti Torna Egylet (UTE). Cu noul său club, Püllök a câștigat titluri de campion naţional atât la înot, cât și la polo pe apă. După război, Püllök s-a reântors la Timișoara, dar nu și-a mai reluat activitatea sportivă.

În anul 1945, la scurt timp după terminarea războiului, sportivii evrei ai clubului ILSA au fost cu toţii repuși în funcție.

Echipa de polo a clubului ILSA a fost reactivată imediat după sfârșitul războiului, dar fără a mai beneficia de serviciile antrenorului Freund Emerich, nou numit în funcția de Secretar General al Federației Române de Nataţie.

În vara anului 1945, echipa de polo a clubului ILSA a terminat pe locul doi la un turneu care deși a adunat la start cele mai bune echipe de polo din țară, nu a contat ca un campionat oficial.

Sosirea lui Török Gabor

Postul de antrenor rămas vacant după plecarea lui Freund la București avea să fie ocupat în curând de către Török Gabor, un sportiv în vârstă de 26 de ani, originar din Ungaria și care apăruse recent pe scena polo-ului din România.

În 1937, când încă nu împlinise vârsta de 20 de ani, Török a fost selecţionat în echipa națională de polo a Ungariei, o putere mondială. În anul următor, s-a transferat la puternicul club FTC Budapesta (Ferencvaros) unde a jucat cu succes până în 1942, când a fost nevoit să intre în armată.

După război, în luna mai a anului 1945, Török s-a aflat din nou în Budapesta, dar în loc de a-și continua cariera sportivă în Ungaria, a apărut pe neașteptate la Baia Mare, pe postul de antrenor-jucător al puțin cunoscutei echipe de polo a orașului. Motivele deciziei sale au rămas necunoscute.

Primele contacte ale lui Török cu ILSA au avut loc în vara anului 1945, la scurt timp după plecarea antrenorului Freund la București. Apreciind din prima clipă valoarea lui Török, Kürthy Ferenc, conducătorul secției de polo a clubului ILSA, i-a oferit noului sosit dublul rol de antrenor-jucător. Török a acceptat și a preluat conducerea echipei pentru sezonul următor. Impactul sosirii sale a fost imediat.

Echipa de Aur

Condusă de antrenorul și jucătorul Török Gabor, legendara Echipa de Aur, sau Arany Csapat așa cum se numea în limba maghiară, a câștigat primul ei campionat naţional în 1946. În meciul decisiv, ILSA a înfruntat-o pe Vasas (Ferar) Cluj. Jucând la București în fața a trei mii de spectatori, ILSA a câștigat în prelungiri cu scorul de 5-4, la capătul unui meci controversat. Așa a început șirul de șase titluri consecutive de campioană a României, echipa ILSA rămânând neânvinsă până în anul 1952.

În acei ani de succes, ILSA a beneficiat de un lot omogen care cuprindea mulți jucători experimentați (Török Gabor, Norman Zoltan, Retscher Adalbert, Balint Adalbert, Molnar Endre, Bohunitzky Laszlo şi Adalbert Stănescu-Sterbenz), precum și câțiva tineri talentați, ca de exemplu Weinreich Lazăr (Lali), Novak Jozsef, Octavian Iosim și portarul Gheorghe Moga.

În cei şase ani de dominaţie, nicio altă echipă nu a putut detrona ILSA, o formaţie care a îmbinat calităţile de lider şi dexteritatea lui Török, reflexele portarului Norman, viteza lui Novak, blocajele defensive ale lui Weinreich și instinctul de marcator al lui Sterbenz (Stănescu). Weinreich a fost şi un portar de calitate, capabil să joace în acest post ori de câte ori a fost solicitat. Mai mult decât atât, toți jucătorii au fost şi înotători buni, Iosim, Bohunitzky, Weinreich, Török, Sterbenz (Stănescu) și Balint, câștigând fiecare mai multe titluri de campioni naționali, în diferite probe de înot.

În acei ani de succes, echipa ILSA constituia și scheletul echipei naţionale. La Jocurile Balcanice din 1947, în naţionala României figurau Norman, Török, Stănescu, Retscher, Novak şi Bohunitzky. Ultimii trei erau concomitent și în lotul de înot, alături de un alt sportiv de la ILSA, spatistul Octavian Iosim.

În anii următori, Adalbert Stănescu a continuat să fie cel mai eficace atacant din țară. Ca o recunoaştere a calităţilor sale, Stănescu a fost numit căpitanul şi purtătorul de drapel al echipei naţionale. La succesele echipei naţionale şi-a adus contribuţia cu 55 de goluri, în majoritate marcate de pe postul de centru fix.

Hoszpodar Zoltan, un înotător și jucător de polo de mare valoare din Arad, s-a transferat la ILSA pentru sezonul 1949, întărind astfel și mai mult poziția deja dominantă a echipelor de înot şi polo.

Echipa de Aur pierde jucători și supremația

În anul 1948, o nouă echipă de polo numită PMB (Primăria Municipiului București), a atras câțiva din cei mai buni jucători din țară, oferindu-le servicii bine plătite la primărie precum și alte avantaje. Din cauza condițiilor grele de trai în anii de după război, câțiva jucători de la Târgu Mureș și Cluj, precum și Weinreich și Novak de la ILSA, s-au transferat la noul club. Deși PMB era o echipă puternică, ILSA a reușit să-și apere cu succes titlul de campioană a țării. Cât despre PMB, echipa a fost desființată după terminarea campionatului iar jucătorii s-au reântors la echipele lor originale.

În jurul anului 1949, Balint Adalbert, un jucător de bază al Echipei de Aur și fost campion național de înot, s-a transferat la București unde a făcut parte dintr-un grup restrâns de antrenori care se ocupa de înotătorii și jucătorii de polo cei mai buni din țară. În paralel, Balint a devenit și antrenorul principal al echipei CCA Bucureşti (Casa Centrală a Armatei), un nou club plin de resurse, aparţinând Ministerului Forţelor Armate.

Folosindu-se de influența pe care o avea, echipa CCA a început, în 1950, să racoleze jucători de la ILSA, când literalmente peste noapte, Hoszpodar Zoltan a devenit locotenent în armata română și a fost transferat la CCA. Cu toate acestea, ILSA a rămas destul de puternică, reușind în sezonul 1951 s-o înfrângă pe CCA de două ori, cu un scor cumulat de 18-7. În anul următor, CCA i-a recrutat pe Novak și Iosim, ambii de la ILSA, precum și încă câțiva jucători valoroși din Cluj și Târgu Mureș. Cu aceste transferuri, balanța de putere s-a înclinat în favoarea echipei CCA.

Seria de şase titluri consecutive de campioană a României cîştigate de ILSA și-a găsit sfârşitul în 1952, când echipa CCA Bucureşti a înfrânt ILSA de două ori, de fiecare dată cu scorul de 4-3. Ironia a făcut ca echipa care a detronat ILSA nu numai că era antrenată de Balint Adalbert, fostul jucător de la ILSA, dar avea în componenţa ei pe Novak Jozsef, Octavian Iosim şi Hoszpodar Zoltan, toţi trei provenind tot de la ILSA.

Faptul că Bucureştiul a devenit principala putere în polo-ul românesc se datoreşte în bună măsură faptului că cele două cluburi bucureştene, CCA și Dinamo, aparținând Ministerului Forţelor Armate și respectiv Ministerului de Interne, aveau modalităţi aproape nelimitate de a recruta cei mai buni jucători din ţară. ILSA a fost afectată în mod deosebit, pentru că în scurt timp a pierdut câţiva din cei mai valoroși jucători și antrenori pe care i-a avut, transferaţi cu toții definitiv la Bucureşti.

ILSA atrage înotatori din alte oraşe

În 1950, echipa de polo a fost obligată să activeze sub numele de Flamura Roşie, un nume în vogă în primii ani ai regimului comunist. După cinci sau șase ani, echipa și-a reluat bine cunoscutul nume de Industria Lânii.

Deşi echipa ILSA nu mai era o putere dominantă în polo-ul românesc, era încă suficient de puternică ca să poată concura cu succes cu echipele de polo din celelalte centre din ţară, în principal Cluj, Târgu Mureș, Oradea și Arad. În 1952 și 1953, ILSA s-a clasat în jumătatea de sus a clasamentului, dar fără ca să pericliteze echipele de vârf. Nereușind ca să înlocuiască pe jucătorii care s-au transferat la București, echipa tot mai bătrână a clubului ILSA a adoptat aproape exclusiv tactica de a pasa mingea lui Adalbert Stănescu, pe post de centru fix, sperând ca prin forța sa fizică el va reuși să marcheze în ciuda efortului apărătorului direct. Această strategie simplistă nu a produs rezultate bune.

Jucători noi, în majoritate crescuți în pepiniera proprie a clubului ILSA, au luat locul foștilor campioni.

Începând cu retrogradarea din anul 1957, echipa de polo a clubului ILSA s-a aflat fie în jumătatea de jos a clasamentului Diviziei A, luptând din greu ca să nu retrogradeze, sau în Divizia B, încercând să promoveze înapoi în Divizia A. Această situaţie a continuat timp de mai multe decenii, până la desființarea echipei în anul 1999.

Am folosit informații apărute pe siteul ilsatimisoara.ro.