Horia Colibășanu (49 de ani) este singurul român care a reuşit ascensiunea vârfurilor Annapurna, K2, Dhaulagiri şi Shishapangma, toate din Himalaya, toate de peste 8.000 de metri, incluse în Top 5 vârfuri mortale din lume, toate fără oxigen suplimentar şi fără şerpaşi. De-a lungul carierei sale, a participat la 26 de expediții internaționale și a urcat 11 vârfuri de peste 8.000 de metri, toate în stil pur alpin. Realizările sale au fost recunoscute prin acordarea distincției Piolet d’Or – Spirit of Mountaineering, una dintre cele mai prestigioase recunoașteri din alpinismul mondial, precum și prin decorarea cu Ordinul Național „Steaua României”, grad de Cavaler.

Horia Colibăşanu este medic stomatolog la Timişoara. Are doi copii. Când nu este plecat pe munte, doctorul este mai tot timpul în cabinetul său stomatologic. Cei care au trecut prin cabinetul său spun că este unul dintre cele mai moderne din oraş.

Știu că ești născut la Timișoara, dar ai copilărit la Slatina. Care e povestea?

-Eu sunt timişorean. Însă părinţii mei sunt din Ardeal, din Beiuş. Au ajuns la Slatina din cauza repartiţiei comuniste. Mama este profesoară de franceză şi tata, inginer constructor. A fost inginer-şef pe un şantier mare în Slatina. Ţin minte că şi eu am fost acolo când eram mic. Ştiu că avea 600 de oameni în subordine. Eu m-am născut în Timişoara, pentru că mama a preferat să vină aici la maternitate, mai ales că bunicii mei trăiau în Timişoara, ei fiind refugiaţi aici din Ardeal, în timpul războiului. Toţi cei trei fraţi suntem născuţi în Timişoara. Am ajuns în Slatina la vârsta de 3 ani. Practic am copilărit în Slatina. Am stat acolo până la vârsta de 18 ani, când am dat la facultate şi am venit la Timişoara. 


Te gândeai vreodată atunci că o să faci performanţă în alpinism?


Nu, pentru că îmi doream să fac performanţă în atletism. Însă ştiam că în atletism probele scurte sunt dominate net de alergătorii de culoare. Ştiam că nu am nicio şansă. Dar nu am ajuns nici măcar să fiu campion naţional. Ştiam că nu există o perspectivă. Dacă aş fi atins postura de campion naţional nu aş fi ajuns mai departe, pentru că asta este caracteristica sportului. Ştiam că nu ajungi să trăieşti din asta şi am decis să merg la Medicină, să am o meserie. M-a motivat mult să învăţ, pentru că eram în urmă, fiind sportiv. 

Ai ajuns la Timişoara, la Facultatea de Medicină. Cum a fost viaţa de student?

Am avut viaţă de student, am stat în cămin. Am muncit mult. Am învăţat. Şi am început să merg pe munte.


Când ai mers prima dată pe munte?


A fost în clasa a XI-a, cu nişte prieteni. Am mers, cu rucsacul pe spate, în Bucegi. A fost o mare aventură. Ne-a alergat ursul, la Babele, unde am pus cortul. Ne-a mâncat conservele, pâinea. A fost ceva incredibil, pentru că am simţit independenţă pe munte. Mi s-a părut ceva fantastic. Atunci, excursiei de o săptămână îi spuneam „expediţie“. Excursiile la munte au pornit pasiunea spre alpinism. Însă de-abia în anul III de facultate am reuşit să merg la Româneşti, am ajuns într-un cerc de alpinişti şi am început să mă caţăr. Nu îmi plăcea să mă caţăr, eu voiam să umblu pe munte, pe picioare. Începând alpinismul, căutând vârfuri mai înalte, mi-am dat seama că nu am cum să le urc dacă nu ştiu să mă caţăr, pentru că poate apărea un perete cât de mic. Alpinismul nu există fără căţărat. Alpinismul începe din momentul în care pui mâinile pe stâncă. Până atunci e o plimbare.


Când ai plecat în prima expediţie adevărată?


Era tot în anul III. Eu când mă pun să fac ceva, mă pun. Nu stau pe gânduri. Am mers atunci în Caucaz, în vacanţa de vară. Au fost câţiva cu care am mers. Ştiu că pe ai mei i-am fentat spunându-le că merg în Rusia, pe la Soci, cu un inginer şi un profesor. Inginerul era fotograful Cristi Ţecu, iar profesorul – Sorin Ciurariu, care a devenit inginerul-şef al Timişoarei. Cu ei am mers. Am mers pe vârful Gumaci, care are 3.850 de metri. Apoi am mers pe Elbrus, la 5.600 de metri. Asta a fost în 1998. Mi-au plăcut altitudinea, gheţarii, mediul alpin. Nu prea aveam nici echipamente, împrumutam de la prieteni. Am ars nişte etape. Până la urmă am fost primul care a urcat pe Elbrus. În mod sigur mă adaptam bine la altitudine. Toată expediţia de atunci a fost 200 de dolari. Mergeam pe low-cost. 



De unde aveai bani de expediţie?


Eu am lucrat tot timpul în perioada facultăţii. Lumea cam stătea pe terase, iar eu eram pe bicicletă şi cu corzile şi cu flaxul pe spate. Făceam alpinism utilitar, am tăiat antene de pe blocuri, am spălat geamuri, am vopsit turnuri, poduri rulante, am reparat firme luminoase, am făcut orice era la înălţime şi nu putea un muncitor obişnuit. Se câştiga binişor. Prin 1998 am făcut într-o zi 100 de mărci. Am făcut alpinism utilitar până în primul an de stagiatură. Dar primii bani ca stagiar i-am făcut spălând geamurile Băncii Feroviare.


Cum te-ai descurcat la Facultatea de Medicină?


Am învăţat. A fost greu. Mai ales la rezidenţiat. Mi-a spus un prieten că la examenul de rezidenţiat încă din anii ’40 se dădeau locurile pentru cine trebuia. Tot timpul se vindeau locurile. Să nu îţi închipui că este altfel acum. Noi am învăţat ca fraierii, alţii dădeau şpagă. Dar nu m-am lăsat, am dat de trei ori şi până la urmă am luat rezidenţiatul. Eu nici nu am avut bani de dat, dar nici dacă aveam nu dădeam. Mi-am dorit să reuşesc. Sunt medic specialist stomatolog. Chiar dacă eram trişaţi. Nu ne băteam 1.000 de oameni pe 1.000 de locuri, ci ne băteam 900 de oameni pe 10 locuri. La un moment dat, oamenii care fac treabă ajung unde trebuie. Numai că oamenii care au dat şpagă şi nu au învăţat ajung în poziţii foarte bune, au cabinete private cu mare ştaif, iar clienţii nu ştiu.

„În Tian Shan am căzut din picioare pentru că am făcut hipoglicemie“


După Elbrus a început următoarea expediţie. Anual plecai pe munte. Aşa rău te-a virusat aerul rarefiat de munte?

Anul următor am plecat în China, în Tian Shan, cu o gaşcă diferită, cu Cristi Ţecu şi Fane Tulpan. Eu şi Fane am reuşit să urcăm şi pe vârful de 7.010 metri. Era un munte tehnic, cădeau pietre, era o avalanşă. Am căzut din picioare pentru că am făcut hipoglicemie. Am fost atât de aproape de a nu reuşi, dar am reuşit din voinţă, din cap. Mi-am dat seama ce înseamnă antrenamentul, voinţa, şansa. Am şi o mentalitate de a mă lupta cu greutăţile încă de la atletism. Mulţi copii nu fac efort până să se înroşească. Eu alergam până mi se făcea rău, iar atunci vomitam. După care continuam. Nu exista limită. Era un sistem dur. Pe munte, dacă eşti obişnuit cu chestii dure de mic te ajută. 


Ce a urmat după Tian Shan?

Au urmat munţi de altitudini medii. Himalaya era imposibil, din cauza situaţiei financiare. Situaţia economică era destul de proastă şi am presupus că nu voi ajunge acolo. M-am preocupat să îmi rezolv partea profesională a vieţii, să am casa mea, locul meu şi un job stabil. Am reuşit să o rezolv cu cabinetul. În 2004 am avut ocazia să merg cu Fane Tulpan pe K2.

Şi ai devenit primul român care a urcat pe K2, considerat cel mai dificil munte din lume. Cum s-a întâmplat?

Pentru mine a fost totul sau nimic. Nu am început cu vârfuri mai uşoare pe Himalaya, ci direct cu cel mai periculos. Eram convins că e şansa unei vieţi. Dacă nu mă duc atunci, nu voi mai avea şansa. Eforturile au fost mari, am împrumutat bani, am vrut să îmi vând motocicleta. Cred că a costat în jur de 6.000 de euro. Am fost primul român pe K2. Au mai fost câteva expediţii româneşti, dar nu au reuşit. Teoretic ar fi trebuit să acumulez multă experienţă pe „optmiare“, dar pot să spun că a fost norocul începătorului. 


Cât a durat expediţia?


A fost foarte lungă, două luni şi jumătate. Am aşteptat după vremea bună. Jumătate din membrii expediţiei au plecat acasă. Inclusiv Fane Tulpan. E un munte foarte greu, foarte riscant. Au murit zece oameni în expediţia aia, un spaniol a murit de edem pulmonar, unul a fost lovit de o piatră. Singurul alpinist român care mai încercase K2, care era cel mai bun alpinist român la ora aceea, a murit acolo. A fost lovit de o piatră. De atunci nici nu am mai fost în Pakistan. Fane Tulpan fusese unul dintre cei mai buni alpinişti români, a urcat deja pe Himalaya, dar după K2 a renunţat să mai meargă la altitudine mare. După ce Fane a renunţat, m-am cunoscut cu Iñaki Ochoa, unul din cei mai buni alpinişti din lume. Amândoi am rămas fără parteneri. Am fost foarte hotărât. A apărut o fereastră bună şi m-am dus în tabără să caut pe cineva cu care să urc, pentru că nu aş fi putut singur. L-am găsit pe Iñaki. 

Cum a reacţionat Iñaki, unul din cei mai buni alpinişti, când a văzut că un novice pe Himalaya îi cere ajutor?


A rămas perplex. Era şi el foarte obosit. Înainte a mai urcat un „optmiar“, pe Makalu. El avea opt vârfuri de peste 8.000 de metri, eu nu aveam niciunul. Ştia care sunt condiţiile, dar a fost şi şansa lui. Prima dată m-a refuzat, a spus că nu se poate. I-am spus că o să caut pe altcineva. M-a văzut cât sunt de hotărât şi a zis că vine în zece minute cu un răspuns. Şi a fost de acord. A fost un an jubiliar, se făceau 50 de ani de la prima ascensiune şi erau cam 150 de alpinişti, echipe foarte puternice. 



Te-a ajutat în vreun fel pe munte faptul că ai făcut Medicina?


M-a ajutat că am înţeles cum stau lucrurile, cum funcţionează organismul. La altitudine apar foarte multe boli.

Imunitatea este scăzută, răceşti, faci bronşite, sinuzită. Aici nu le fac, dar acolo fac ce nu fac toată viaţa, din cauză că scade imunitatea. E bine să poţi să pui diagnosticul şi să reacţionezi rapid. Şi rişti să ratezi expediţia. 


Te sperie ceva pe munte?
 

Te sperie foarte multe lucruri. Avalanşele, mai trece câte-o piatră prin cort, numai bine nu ţi-e. Noi când mergem nu există să nu simţim frica. Înseamnă că nu reacţionezi şi nu înţelegi ce se întâmplă dacă nu îţi e frică acolo. Trebuie să ţi-o controlezi. E important să nu te depăşească, să nu pierzi controlul. Într-o situaţie periculoasă dacă te panichezi s-a terminat totul. Începi să iei decizii grele. Nu ai voie să te laşi copleşit. Atunci ai pierdut. Se mai cade şi în crevase. Dacă a nins proaspăt nu le vezi. Anul acesta am căzut în câteva. Trebuie să fii atent. Mergi legat în coardă, altfel mori. Fostul partener al lui Peter, colegul meu, a murit acum cinci ani într-o crevasă.

Cum se face că nu ai folosit niciodată şerpaşi şi oxigen suplimentar?


La început, pentru că nu aveam bani. Apoi am mers cu alpinişti foarte buni, care oricum nu luau, şi mi-au explicat că este vorba şi de etică, şi de performanţă, care este diferită. A merge cu şerpaşi şi oxigen e ca şi cum ai face Turul Franţei la ciclism cu motocicleta. Anul acesta am fost 4 alpinişti din 150 fără oxigen. E o chestie de etică. Sunt foarte mulţi care iau cocteiluri de medicamente. Tot felul de steroizi. Eu nu am luat. Noi avem un medicament bazat pe corticosteroizi, dar pe care nu îl folosim decât pentru salvare. Pe lista sportivă e ca doping, dar îl folosim doar pentru salvare, la coborâre. L-am folosit o singură dată, cu Iñaki, să îmi salvez viaţa. 


Din tabăra de bază ce urmează?
 

Taberele I, II, III şi IV. În general sunt cam patru tabere. Se numeşte „tabăra de bază“ pentru că e baza muntelui, e locul de unde pleci, acolo e bucătăria, acolo sunt echipamentele. E o bază logistică, de odihnă. De acolo urci pentru aclimatizare şi tot acolo cobori.

Cât costă să urci pe Himalaya şi când poţi urca?


Permisul de munte se obţine în Kathmandu, de la Ministerul Turismului. Permisul de vârf variază între câteva mii de dolari, la vârfuri mai uşoare, până la 10.000 de dolari, pentru Everest. Nu urci pe gratis. Poţi să urci de două ori pe an. Primăvara şi iarna, când nu e muson. Eu merg primăvara. Cam două luni, două luni jumătate stau. În mod normal ai o prognoză de trei-patru zile de vreme bună. Începi să urci. Distanţa dintre tabăra de bază şi tabăra a III-a se face în trei zile. Mergi foarte încet, opt ore pe zi, apoi te odihneşti. 


Spuneai că pe vârf nu te bucuri încă.


E doar jumătatea drumului. Plus că eşti foarte obosit, deshidratat, ai pierdut multă energie. E ca la maraton, pe ultima parte. Cu resursele aproape epuizate. Pe vârf stai cât mai puţin. Cel mai puţin am stat 10 minute, cel mai mult 30, pe Shishapangma. Pe vârf stai. Nu mai mergi. Poate fi o bucată plată de 10 metri sau poate fi o chestie ascuţită de care de-abia te ţii şi nu poţi să stai pe picioare. Faci poza şi cobori. 

Episodul de pe Annapurna, din 2008, cu moartea lui Iñaki, a fost mediatizat în toată lumea. 

Iñaki era un om foarte iubit şi foarte bun, simpatic. Ne-am cunoscut în 2004. Eram prieteni. Mergeam la el acasă, mâncam din frigiderul lui, dormeam în patul lui. Nu am avut vreme foarte bună la începutul expediţiei din 2008. Eram la a doua tentativă pe Annapurna. Au fost semne că lucrurile nu merg bine. S-au făcut nişte erori cu alegerea partenerilor la Iñaki. Chiar ne-am gândit să renunţăm spre sfârşit. Cu ochii de acum, aş pleca acasă dacă aş mai ajunge într-o asemenea situaţie. 

Ce a păţit Iñaki?
 

Era foarte deshidratat, foarte obosit. Nu a luat nici aspirină, era cam prea purist. A zis că a mers în 20 de expediţii şi nu a luat aspirină, de ce ar lua atunci? A fost expediţie lungă. A făcut accident vascular cerebral. Avea convulsii. Am crezut că are epilepsie prima dată. Nu mai aveai cu cine vorbi. Am bănuit apoi că are una din bolile de altitudine. Am crezut că făcuse edem cerebral. Fac foarte mulţi. Am decis să rămânem acolo şi să cerem ajutorul celor de jos, prin radio, să vină cu medicamente. Să vină cu oxigen. Elveţianul Ueli Steck a fost primul care a răspuns, era cel mai aproape. Singurul care putea ajunge la noi. Nu aveam medicamente, îl ţineam în viaţă pe Iñaki cu apă. Îi făceam apă, pentru că aveam gaz. 


După ce a ajuns elveţianul ai decis să cobori?


S-a decis ca eu să cobor. Dar m-am dus în întâmpinarea lui Ueli să bat urme cam doi kilometri. S-a stabilit să rămân în capătul crestei, pentru că m-am simţit şi eu foarte rău. Nu mâncasem două zile decât un sfert de ciocolată. Nu aveam energie. Am reuşit să cobor în tabăra II. Unde a venit un elicopter de salvare. 


Ai sperat ca Iñaki să fie salvat?
 

Eu speram mult prea mult. Jos, aproape nimeni nu mai credea. Trecuse mult timp. Iñaki a murit sus, nici nu l-au adus jos. Familia a cerut să rămână acolo. Dacă era adus jos, practic foarte greu, ar fi fost puse multe vieţi în pericol. 

Pe acolo e posibil să găseşti schelete ale unor alpinişti?

Acolo corpurile se mumifică. Iñaki era într-o crevasă. Iar crevasele se astupă. E undeva adânc în gheaţă. Morţii rămân sus. Alţii ies la lumină după 30-40 de ani. Sau câteva sute şi mii de ani, cum a fost Otzi în Otztalul din Alpii Austrieci. Am întâlnit şi eu mulţi.


Episodul s-a lăsat cu câteva distincţii pentru tine.


Am primit Medalia de Aur pentru merit deosebit din partea Regiunii Autonome Navarra, unde e Pamplona, oraşul lui Iñaki. Un premiu de prestigiu, printre cei care l-au primit e şi Miguel Indurain. 

Apoi s-a făcut un documentar de foarte mare impact în Spania. A urmat filmul „Pura Vida“, premiat la mai multe festivaluri drept cel mai bun documentar. E posibil în acest an să fie adus filmul la Timişoara, la Festivalul Plai. În România nu s-a difuzat filmul. Nu a fost nimeni interesat să-l cumpere.


Everestul este visul oricărui alpinist?


Pentru mine un vis era K2. Acolo mor cei mai mulţi. Dar alpiniştii de top vor să urce o rută nouă pe Everest, fără oxigen suplimentar. Asta e bătălia. Eu am vrut să încerc pe ruta clasică, dar puteam să riscăm, ne pierdeam degetele din cauza frigului. Aşa că noi, cei patru alpinişti fără oxigen, ne-am întors. Nu a fost anul care trebuia. A fost ghinion. Vârful era destul de aproape, am ajuns la 7.500 de metri. Dar mai aveam două zile jumătate. 


Cât timp mai ai de gând să faci alpinism la cel mai înalt nivel?


Nici asta nu ştiu. E clar că la 55 de ani începe să scadă power-ul (puterea), dar mai am până acolo. Eu cunosc alpinişti care şi la 70 de ani urcă, cu şerpaşi şi oxigen.